Micul budist - Călătorie spirituală; În căutarea iubirii

 

Ianuarie 2015

 

Micul budist

Călătorie spirituală în căutarea aventurii şi iubirii

Prolog

Prima dată când am aflat despre Babaji a fost citind o carte a lui Paramahansa Yogananda... am aflat astfel despre un spirit superior, încă întrupat... această fiinţă trăieşte încă în Himalaya şi din când în când se arată celorlalţi... se spune că trăia și pe vremea lui Iisus şi că l-a învăţat multe din înţelepciunea Tibetului...

După ce am citit această carte, l-am simţit pe Babaji drept maestru şi într-o noapte mi-a apărut în vis... îmi spunea că am fost unul dintre discipolii lui cei mai iubiţi, că ne-am cunoscut cu câteva secole în urmă...

Mă rugasem la el şi îmi spunea că nu fusese „acasă”... ci călătorise cu spiritul... trupul îi rămăsese aici... iar la întoarcere primise „mesajul” meu... am ştiut că aşa este şi mi s-a făcut foarte dor de el... la un moment dat, nu ştiu cum, am găsit nişte poze cu muntele Kailash, din Tibet... Am avut certitudinea că îl cunosc, că am trăit acolo... că ştiu acest loc de pe Pământ...

De atunci, ştiu că Babaji este cu mine şi mă ghidează în căutările mele spirituale... nu cred că îl voi reîntâlni în această viaţă, nu cred că ne este dat... însă pot să îl simt lângă mine, uneori îmi trimite vise, sunt sigură... sau anumite stări... şi anumite „amintiri” netrăite în această existenţă...

Mă întrebam uneori cum de nu sunt acolo, cu el... de ce nu sunt bărbat, de ce nu sunt călugăr tibetan, de ce m-am reîncarnat aici şi acum... nu am răspunsurile încă... dar... chiar azi am ştiut de ce nu mai sunt acolo... am renunţat la o viaţă de călugăr budist, în Himalaya, acum multe sute de ani...

Partea întâi

Călătorie spirituală

Trăiam acolo, pe lângă o lamaserie, eram un biet băiat orfan, însă dotat cu un intelect deosebit şi cu o evoluţie spirituală în creştere... Guruji m-a întâlnit pe munte, cu o turmă de capre după mine... mă odihneam la umbra unui copac şi visam cu ochii deschişi... aveam vreo opt sau nouă ani... el m-a văzut şi a venit să mă întrebe de viaţa mea... aflând că sunt orfan de tată şi că trăiesc doar cu bunica şi sora mea mai mică, m-a întrebat dacă nu vreau să vin cu el şi să trăiesc într-o lamaserie... aş avea ce mânca în fiecare zi şi aş putea să învăţ despre lume...

Mi-a spus că se va ocupa personal de educaţia mea... ne-am întors în sat şi le-a spus celor care aveau grijă de mine că el este călugăr şi că are nevoie de un discipol pe care să-l formeze... şi care să-l îngrijească... cum nu era o cerere neobişnuită pe atunci, familia mea m-a lăsat să plec cu el... aveam să aflu că de fapt el nu era un călugăr obişnuit, ci un om sfânt... în acea lamaserie, se bucura de mare respect şi adoraţie şi am aflat că nu stătea decât uneori acolo... de regulă locuia într-o peşteră în munţi... venise însă să-i ajute pe oamenii de acolo prin sfaturile şi puterile lui speciale...

În acea vreme, călugării erau singurii care aveau acces la cunoaştere, iar el avea şi cunoştiinţe medicale foarte avansate... să nu uităm că ne aflam la început de mileniu... nici în Europa lucrurile nu stăteau foarte bine... şi mă raportez la Europa pentru că destinul a făcut ca această viaţă, cea curentă, să se desfăşoare pe acest continent...

Am început să învăţ... el şi-a prelungit şederea în mănăstire, spre bucuria celorlalţi călugări... avea mai mulţi discipoli, de diferite vârste... eu eram cel mai tânăr, însă îi depăşeam pe mulţi prin capacitatea de învăţare şi agerimea minţii... în plus, el lucra şi pe deschiderea ochiului al treilea... aveam şi aici un avans considerabil faţă de ceilalţi învăţăcei ai lui... sigur că acest lucru îmi atrăgea şi antipatii, invidii... mi se făceau tot timpul farse...

Au trecut anii... comunicam deja telepatic cu el şi cu mulţi alţi călugări... deja se ştia despre mine că am aptitudini deosebite... aveam deja cinsprezece-şaisprezece ani... după mine, mai primise numai doi discipoli... eram în număr de şapte acum... deja fusesem cu el în munţi, ţin minte că o dată m-a luat şi într-o călătorie în afara trupului, însă am avut dificultăţi la întoarcere... nu eram pe deplin pregătit, aşa că el a decis să amânăm următoarea experienţă de acest gen... încă nu stăpâneam secretele acestei călătorii...

Deja umblau zvonuri prin satele din jur... se apropia o caravană de oameni străini... ei veneau de departe, cu cămilele... străbătuseră aproape toată Asia... călătoreau de vreo doi ani... se spunea că erau neguţători venețieni şi că vor să stea să se odihnească câteva luni în satele tibetane din jurul lamaseriei...

Au fost trimişi soli în întâmpinarea străinilor... se spunea că mai au de parcurs vreo câteva zile... după o aşteptare înfrigurată de şapte-opt zile, se zări un nor de praf în depărtare... venea caravana...

Lumea deja se bulucea la poalele munţilor, erau acolo oameni de tot felul – ţărani, neguţători, călugări – vestea sosirii călătorilor făcuse înconjurul regiunii Naru... mănăstirile din zonă erau pregătite să primească oaspeţii mai de vază... cărăuşii şi ceilalţi urmau să fie primiţi în casele unor persoane mai avute, ca să aibă condiţii cât de cât, pentru o şedere atât de îndelungată...

Un tânăr negustor venețian, împreună cu fratele şi tatăl său urmau să fie oaspeţii lamaseriei unde eram şi eu... ţin minte că eram foarte agitat... simţeam că această întâlnire avea să-mi schimbe viaţa – încă nu ştiam cât de mult... Guruji cred că ştia mai mult, însă nu a vrut să-mi vorbească în acele zile... nu mai comunicam nici telepatic... era o perioadă când el se ruga şi cerea să nu fie tulburat... slujitorii îi duceau în fiecare zi apă şi hrană dar era lucru ştiut că el se hrănea cu lumină şi nu avea nevoie de aceste îngrijiri...

Am încercat să intru la el în chilie, însă dăduse ordin să nu fie deranjat... aşa că nu am putut intra să-l văd... m-am concentrat pe primirea oaspeţilor... Tânărul negustor era cu vreo trei-patru ani mai mare ca mine, aşa că am fost desemnat să mă ocup de confortul lui... îi duceam apă să se spele, îi îngrijeam lucrurile, îi duceam să mănânce şi încercam să comunic cu el...

În acele zile de început exista bariera limbii... el încerca să înveţe cuvinte din limba noastră... eu încercam să învăţ limba lui... făceam lungi plimbări prin împrejurimi... el îşi nota tot timpul impresiile pe nişte hârtii... ne înţelegeam destul de bine... serile studiam împreună bolta cerească... ne uitam la stele... ziua ne plimbam... ţin minte că admira foarte mult peisajele din această regiune îndepărtată de ţara lui... nu prea îi plăcea frigul şi umbla foarte gros îmbrăcat faţă de noi, care nu purtam decât robele călugăreşti...

Începusem să ne înţelegem... trecuseră deja peste treizeci de zile şi nopţi de când se aflau acolo... tatăl lor se odihnise, fratele lui la fel... deja se făceau planuri de plecare... vroiau să meargă spre est, spre China... spre Mongolia... se trimiseseră soli către est, însă nu se întorseseră... se aşteptau veşti... deja se pregăteau provizii, animale de povară... În satele din jur se ţesea pânză pentru hainele lor...

Eu nu ştiam cum voi trăi după plecarea lor... parcă tânjisem după ceva neştiut şi acum se întâmplase... nu vroiam să mă despart de ei... mi se păreau nişte oameni foarte interesanţi şi ştiau atâtea lucruri despre lume... mi-ar fi plăcut să călătoresc şi eu cu ei... însă ce i-aş spune dragului meu Guru, ce aş spune celorlalţi călugări... toţi îmi arătaseră atâta bunătate... cum să plec fără să-i rănesc... nu ştiam...

 

Îmi treceau prin minte fragmente de amintiri cu părinţii mei. Îmi aminteam mai ales de mama mea, o frumoasă femeie hindusă, cu părul lung, negru... Se îmbrăca mereu în roşu, galben şi roz aprins... şi cu câte o floare prinsă în părul ei mătăsos. Lângă casa noastră erau nişte tufe de hibiscus de munte înflorite tot timpul anului. De aici îşi lua mama florile minunate pe care şi le punea în păr.

Era aproape o copilă când am venit pe lume. Nu avea mai mult de cinsprezece ani. Tata trecea prin satul ei pe la ora când se adunau animalele spre casă. Rămăsese fermecat şi ţintuit locului. Ea spăla nişte sari-uri colorate la izvor. Avea buzele foarte roşii, pielea îi era foarte fină şi de un ciocolatiu cald... îşi lăsase părul liber, să-i atârne pe spate. În seara respectivă tata venise la părinţii ei şi vorbise deja ca să o ia cu el.

Satul lui era un sat de munte la mulţi kilometri de satul ei. El venise cu un grup de bărbaţi şi băieţi tineri pentru a duce alimente la ei în sat. Făceau acest drum lung de câteva luni cam de două ori în anotimpul secetos. Mergeau greu, cu samare încărcate pe măgăruşi. Uneori cumpărau şi capre sau oi din vale. Aduceau cu ei orez, fasole, linte, grâu, porumb, provizii pentru tot satul pentru două trei luni.

Tatăl meu era un chinez stabilit în Tibet, brunet, cu ochii alungiţi, cu o voce sonoră şi plăcută. Cânta tot timpul la un fluier pe care îl purta agăţat la brâu. Ceilalţi îl strigau Chin Chun. Nu avea mai mult de nouăsprezece ani când a zărit-o prima oară pe mama. În grupul cărăuşilor erau şi fraţii lui mai mari, precum şi un unchi mai în vârstă. Tatăl lui murise cu câţiva ani înainte din cauza lipsurilor şi sărăciei... se stinsese pur şi simplu pe picioare. Mama lui rămăsese singură cu trei băieţi şi patru fete. Fetele erau mai mari decât băieţii aşa încât erau toate măritate... nu locuiau toate în satul acela de munte.

Când a venit tata să o ceară pe mama părinţilor ei, iniţial s-a crezut că vor doar să obţină găzduire. Tatăl ei a început să zâmbească când a auzit de fapt că tatăl meu se îndrăgostise de frumoasa lui fiică, Parvati. Caravana mai rămânea în sat câteva zile din cauza unor răni cauzate de poverile prea grele de pe spinarea măgăruşilor. Fuseseră descărcate samarele de pe spatele lor şi rănile fuseseră unse cu fierturi din ierburi şi alte unsori speciale. În câteva zile urmau să se vindece, iar caravana să plece.

Binenţeles că Parvati a fost chemată să i se ceară părerea. A intrat cu o tavă cu ceai pentru cei trei fraţi... inima îi tresălta de bucurie. Îi plăcuse tânărul cărăuş. Chiar dacă satul lui era atât de departe, ea consimţi să plece la drum cu alesul ei. Tatăl fetei trimise imediat după preot. Urma ca cei doi îndrăgostiţi să primească binecuvântarea zeilor şi a părinţilor fetei. Era foarte posibil ca părinţii să nu-şi mai vadă niciodată fiica.

Până în satul tânărului mire era cale de două luni, înainte de începerea ploilor şi a zăpezilor pe munte. Fata zâmbi şi încuviinţă planurile băiatului. El avea la el in sat mai multe animale, capre, oi iar mama lui creştea chiar şi găini. Aveau şi un iac, folosit mai ales la muncile grele ale câmpului.

Cu ocazia binecuvântării, tânărul mire tăie o capră şi două oi pe care le pregătiră rudele miresii. Binenţeles ca tot satul fetei a fost invitat la ceremonie. Fata îşi strânse lucrurile într-o boccea mare. Nu prea avea haine groase pentru că în acel sat aproape de câmpie nu era foarte frig. Pentru drumul prin munţi îi dădu tânărul mire pantaloni de lână, o jachetă chiar şi o căciulă mare din blană care îi ascundea aproape tot chipul. Tot satul a râs cand şi-a pus căciula pe cap şi când s-a îmbrăcat cu paltonul tivit cu blană de oaie.

A patra zi din acel moment, caravana se puse îm mişcare. Erau douăzeci de bărbaţi în putere, fiecare cu câte doi măgăruşi încărcaţi cu poveri. Pe lângă animale erau legate şi capre sau oi care făceau un zgomot asurzitor. Luaseră cu ei şi şase-şapte câini care să ţină la distanţă animalele sălbatice care ar fi apărut odată cu înaintarea pe munte...

La început drumul a fost uşor, cărarea mergea drept şi era suficient de largă pentru a trece doi măgăruşi odată. După a doua sau a treia zi de mers se arătară munţii şi defileurile înguste. Temperatura scăzuse brusc iar noaptea se făcea foarte frig. Mama mea dormea cu tata în acelaşi cort, înfofoliţi în pături şi blănuri de animale. Dimineaţa când ieşeau din cort erau amândoi îmbujoraţi şi îşi zâmbeau galeş... se iubeau deja foarte mult.

Au mers aşa tot drumul acela greu... seara poposeau pe lângă vreo apă, iar dimineaţa plecau iar... când au ajuns în sfârşit în munţii soţului ei, mama era deja însărcinată cu mine. Tata a construit o casă pentru ei doi, şi-a luat animalele şi câinii pe lângă el şi au început să-şi ducă traiul greu de zi cu zi...

Satul nu era mare. Erau cam treizeci de colibe din chirpici şi pe lângă ele erau şi unele colibe pentru animale. Mama era singura femeie hindusă acolo. Mai erau şi două femei musulmane care veniseră din zona graniţelor cu poporul afgan şi iranian. Satul nu era aşezat foarte sus. Era cam la 1500-2000 m, ceea ce făcea să nu fie nici foarte frig nici foarte cald, fie iarnă, fie vară. Nu erau vânturi puternice datorită adăpostului munţilor Himalaya şi erau o mulţime de flori de toate culorile...

Primăvara platoul se umplea de bujori sălbatici, roşii ca sângele. Mai creşteau şi alte flori minunate, pe care mama şi le prindea în păr. Îi plăcea să alerge pe platou cu părul despletit... în apropiere era un râu bogat, plin de peşte. Din această cauză oamenii locului nu erau chiar flămânzi. Tata mergea să prindă peşte în zilele frumoase, pe care mama îl pregătea direct pe foc... în faţa casei noastre. Era permanent un foc aprins în faţa casei, unde se fierbea mereu mâncare...

Dimineţile se mulgeau animalele, iar copiii primeau lapte proaspăt muls. O parte din lapte era făcut unt sau brânză sau iaurt... nu era o viaţă uşoară dar se trăia în plină natură şi într-un peisaj maiestuos... în apropiere se găsea un masiv muntos, pe care călătorii îl venerau... era un munte sfânt iar pe lângă satul nostru treceau în permanenţă grupuri de călători care mergeau în pelerinaj spre acest munte sau doreau să traverseze zona prin trecătorile ştiute doar de localnici... tatăl meu pleca uneori cu aceşti călători pentru a-i scoate în partea cealaltă a muntelui. Lipsea mult de acasă, dar era puternic şi sănătos şi avea un râs vesel şi puternic. Avea fluierul cu el în permanenţă.

După ce am mai crescut puţin, cred că aveam doi sau trei ani, a început să-mi arate cum se fac fluierele... Alegea anumite crenguţe din tufişuri şi apoi se apuca să le cioplească după plac... îmi plăcea să stau cu el şi începusem şi eu să cioplesc mici figurine din lemn... îmi dăduse un mic cuţitaş, nu foarte ascuţit, ca să nu mă tai... Mama îl certa pentru că îi era teamă să nu mă rănesc.

Mai aveau un copil care apăruse la un an jumate după mine, o fetiţă. Mama era tot timpul cu fetiţa şi cu mine în timpul meselor... tata mânca afară, în faţa casei... îi plăcea să vadă oamenii care trecau prin faţa casei noastre. Vorbea cu vecinii... mama nu ştia foarte bine dialectul local, de aceea părea mai degrabă timidă şi retrasă. Însă îi plăcea să râdă şi vorbea mereu cu tata în hindi...

Mama tatălui meu era tot timpul cu noi. Locuiau în apropiere şi ne iubeau foarte mult pe noi, copiii. Fetiţa cel puţin, o topise pe bunică. Ne aducea dulciuri şi o ajuta pe mama cu căratul apei şi cu pregătitul mâncării zi de zi. Unchiul tatălui avea un măgăruş cu care căra apă în nişte burdufuri mari de iac. Ne aducea apă pentru spălat şi mâncare o dată pe săptămână. Vara ne puteam duce la râu să ne spălăm. Uneori ne duceam cu tot satul să prindem peşte cu suliţele. Râul era puţin adânc şi foarte limpede. Era foarte bogat în peşte şi se auzea susurând tot timpul pe pietre. În nopţile cu lună stăteam afară şi mă uitam la stele şi ascultam râul susurând în depărtare.

Au trecut astfel câţiva ani. Sora mea împlinise şase ani şi era deja o mică frumuseţe... eu aveam cam şapte-opt ani... tata şi unchiul lui erau plecaţi de câteva luni ca să însoţească un grup de pelerini spre muntele sfânt, Kailash... auzisem că înainte de a ajunge la acest munte sacru drumul trecea pe lângă un lac magic... Drumul era greu şi urca tot timpul... luaseră cu ei burdufurile de apă, capre şi iacul nostru. Caravana trebuia să se întoarcă tot pe la noi, după câteva luni.    

  Într-o seară, vine la noi în sat un străin şi cere mamei găzduire. Mama l-a primit, dar a chemat-o şi pe bunica să doarmă cu noi. I-a pus în faţă mâncare şi apă, după care l-a întrebat de unde vine şi unde se duce. El a răspuns că făcuse parte din caravana cu care plecaseră tata şi unchiul lui...

La un moment dat el nu a mai rezistat frigului, vântului şi ninsorii neîntrerupte la acea înălţime şi a dorit să se întoarcă. A luat cu el o călăuză şi a coborât până la drumul umblat, de dincolo de trecătorile din munţi. Ne-a povestit că tata era bolnav, că îi îngheţaseră degetele de la picioare de frig şi că mâinile îi erau pline de răni. Nici unchiul său nu era prea bine, însă vroiau să continue călătoria. Mama l-a rugat pe străin să-i spună de ce nu i-a adus şi pe ei înapoi acasă.

Călătorul a povestit că în afară de tatăl şi unchiul tatălui meu mai erau doar doi oameni care ştiau trecătorile din munţi. Dacă ar fi trebuit să părăsească vreunul din ei caravana ca să-i aducă înapoi pe cei doi, toţi călătorii ar fi trebuit să se întoarcă. Din nefericire, iarna venise prea repede acolo sus. Călătorii abia înaintau, fiecare pală de vânt îi culca aproape la pământ. Corturile nu le ofereau prea mult adăpost.

Străinul ne-a mai spus că tata şi unchiul său rămăseseră pe loc într-un cort, cu câteva animale pentru a-i aştepta pe pelerini să vină înapoi. Cu ei rămăsese un alt bărbat din satul nostru, ca să-i îngrijească. Nu ştia ce se întâmplase după plecarea lui. Mama şi bunica l-au rugat să rămână în sat până la întoarcerea caravanei... omul era destul de slăbit şi ochii îi ardeau de febră. Faţa îi era arsă de gerul şi de soarele înălţimilor. A rămas cu noi până la venirea primăverii...

La un moment dat, într-o zi senină, după trecerea iernii, mama a auzit în depărtare sunet de clopote şi paşi grei de animale. Cu o strângere de inimă a fugit în calea lor... se întorcea caravana. Din păcate nu şi tatăl meu...Fusese îngropat sus pe munte, după ce degetele de la mâini şi picioare i se înegriseră... ochii îi erau arşi de febră la întoarcerea pelerinilor la fostul loc de popas. Unchiul său scăpase. El nu avusese febră şi asta îi fusese salvarea.  

Bunica a început să plângă, în timp ce mama a împietrit. Pentru multă vreme. Voia să plece după el, ca să-l aducă înapoi în sat. Şocul fusese atât de puternic încât nu a putut să doarmă, să mânânce sau să bea foarte multă vreme. Doar stătea pe pământ şi se legăna de la stânga la dreapta cântând. Uneori râdea cu hohote sau plângea.

Noi copiii nu mai stăteam cu ea în casă. Bunica ne-a luat la ea, iar pe mama o vizita în fiecare zi ca să-i ducă de mâncare şi apă şi să încerce să o readucă la realitate... în sat nu era preot. Erau nişte mănăstiri unde locuiau oameni sfinti, învăţaţi care ştiau multe lucruri în acele timpuri vechi. Bunica a trimis nişte soli la o mănăstire să întrebe ce să facem cu mama... au venit doi călugări, în sutane roşii cu galben, raşi în cap, care au luat-o pe mama cu ei.

Din acel moment nu am mai văzut-o, nici unul dintre noi... călugării spuneau că spiritul ei părăsise trupul şi că trebuiau oficiate nişte slujbe speciale pentru a reveni. Din când în când primeam veşti de la ei. Veneau mereu câte doi, băieţi tineri, învăţăcei, care slujeau pe lângă călugări.

Mama era bine îngrijită. Stătea singură într-o chilie şi era supravegheată permanent. Aveam deja zece ani şi eram foarte curios despre ce însemna această boală a mamei mele. Îmi doream să o văd, să ştiu şi eu acele taine ca să o pot vindeca... însă bunica nu mă lăsa să merg să o văd...

Când veneau băieţii pe la noi, bunica le dădea doi măgăruşi încărcaţi cu provizii şi haine călduroase din lână. Îi ţinea căte două-trei zile ca să afle mai multe despre mama. Călugării încercau să o hrănească cu energie divină prin intermediul chakrelor, pentru că nu accepta mâncarea. Din această cauză, mai întâi s-a încercat deschiderea ochiului al treilea şi progresiv a chakrei coroanei. Când chakra coroanei a început să primească energie divină, toţi au ştiut că e salvată. Însă spiritul ei nu dorea să se întoarcă.

Se luase legătura cu el, însă considera trupul acestei femei o închisoare şi pur şi simplu nu dorea să revină. Se putea lua legătura cu el în timpul transelor controlate de călugări şi a trebuit să i se promită iluminarea şi că acest trup este ultimul în care va fi găzduit. Astfel, pentru scurte perioade de timp conştiinţa revenea în acest trup sănătos şi încă frumos. Dar trecuseră deja câţiva ani de la moartea soţului ei… fuseseră chemaţi chiar şi părinţii ei. Cei doi învăţăcei plecaseră cu măgăruşii spre satul îndepărtat de unde era ea şi se întorseseră cu mama fetei… în scurte perioade de  luciditate ea îşi amintea totul… din această cauză era periculos ca spiritul să fie conştient de sine prea multă vreme. Aproape tot timpul mama se afla în transă.

Deja se dusese vestea în împrejurimi despre mama mea şi transele ei… se spunea că prin rugăciunile şi meditaţiile ei se realizau adevărate minuni… în această perioadă începusem să văd şi eu din nou, cu acordul călugărilor cei înţelepţi. Veneam cam o dată pe săptămână şi stăteam cu ea o zi şi o noapte… când nu era în transă putea vorbi şi îşi amintea de viaţa ei pământeană. Întreba de fiica ei, de soacra ei şi de cunoştiinţele ei din sat.

Îşi dorea să poată pleca însă era considerat periculos să iasă din acest mediu controlat. Nu se ştia cum va reacţiona din nou în lume. Deja viaţa ei se conforma rigorilor mănăstirii. Călugării doreau să o ţină acolo toată viaţa ei fizică pentru a fi învăţată şi iniţiată în toate aceste tehnici secrete şi aproape magice ale budismului. Mai erau şi alte personae bolnave la mănăstire, îngrijite de călugări. Erau oameni paralizaţi, un cocoşat şi un om cu un picior amputat. Nu puteau trăi în lume, de aceea călugării îi primiseră la mănăstire pentru a le îngriji rănile trupului şi ale sufletului…

 

Cam în acea perioadă Guruji era în călătorie pe la mănăstirile din zonă, împreună cu un grup de pelerini. Venise rândul mănăstirii unde era mama. Noi ne cunoşteam deja de ceva vreme… mă luase de la păscutul caprelor şi mă număram printre discipolii lui... cam de două ierni... însă nu stăteam permanent în lamaserie... veneam şi plecam pentru că trebuia să-mi ajut şi bunica şi sora... Nu ştia însă de legătura cu mama mea… Nu-mi plăcea să vorbesc de familia mea şi le spuneam tuturor celor pe care îi întâlneam ca sunt orfan… Astfel, suferinţa mi se părea mai mică… în acest moment el ştia că sunt plecat în sat să-mi ajut familia. Nu a părut foarte surprins că mă vede acolo...  

Pelerinii care îl însoţeau erau călugări de la mai multe mănăstiri… erau în număr de douăzeci, de diferite vârste şi etnii. Aveau cu ei şi câţiva copii care îi ajutau la diferitele treburi mărunte apărute în călătorie. Călătoreau pe măgăruşi şi veniseră de departe. Erau toţi foarte obosiţi. Eu mă nimerisem acolo la sosirea grupului. Nu purtam veşminte de călugăr, ca în lamaserie. Tocmai mergeam să-i aduc mamei mele apă de spălat. Se obişnuia ca băieţii orfani sau foarte săraci să vină să ajute călugărilor pentru masă şi casă. A venit la mine, plin de înţelegere şi compasiune, să mă întrebe dacă ajut şi aici. Eu am lăsat capul în jos, am făcut o mică plecăciune şi i-am spus atunci tot adevărul, care mă apăsa de atâta vreme. El auzise de femeia al cărei suflet părăsise trupul şi nu mai vroia să se întoarcă. M-a întrebat dacă îl pot conduce să o vadă pe mama.

Cum călugării îmi spuseseră să merg singur la ea sau însoţit doar de unul dintre ei, am ezitat. Am trimis un băieţel să-l cheme pe cel mai bătrân dintre cei care vieţuiau acolo. Acesta a venit şi a rămas foarte surprins când a văzut cine-l chemase. Îl cunoştea pe Gurul meu iubit după renume şi i-a făcut o plecăciune plină de veneraţie. El a ridicat mâna şi l-a binecuvântat, zâmbind senin şi îngăduitor. A repetat rugămintea de a o vedea pe mama mea.

Bătrânul înţelept a pornit înainte, iar după el veneam eu şi Guruji. Când am intrat la mama, ea se afla în transă. Maestrul meu a luat loc lângă ea şi s-a cufundat în meditaţie. În curând, amândoi erau în transă profundă. Mama începuse să tremure vizibil de parcă îi era frig. Îşi mişca cu putere capul dintr-o parte în alta, spunând cuvinte neînţelese…

Au stat aşa unul lângă altul până la venirea serii. Eu rămăsesem acolo, martor mut al înfruntării dintre spiritele lor. Primul care a revenit la viaţă a fost el. A respirat adânc, a deschis ochii şi mi-a luat mâinile în mâinile lui. Erau calde si parcă străbătute de un mic fior. Mi-a spus cu o voce blândă şi caldă că situaţia mamei mele se va rezolva curând. El putea să ofere iluminarea şi să o ierte pe mama de ciclul încarnărilor succesive. Venise la acestă mănăstire ca să poată sta lângă ea şi să-i simtă energia.

Mi-a  spus că spiritul mamei mele era foarte hotărât să părăsească acest trup foarte curând… eu am început să plâng şi să-i sărut mâinile care încă le ţineau pe ale mele. El mi-a spus că nu trebuie să fiu trist, mama mea se va apropia de zei în următoarea existenţă şi va putea veghea asupra mea… eu plângeam şi mai tare şi îl rugam să nu o ia pe mama… el îmi repeta aceleaşi cuvinte liniştitoare, iar şi iar…

În cele din urmă am acceptat ideea. Ştiam că spiritual care locuia vremelnic în trupul mamei mele vroia să iasă, să-şi părăsească închisoarea şi să ajungă mai sus, evoluând. Venise deja noaptea. Nici nu ştiu cum am dormit în acea noapte. Am stat culcat la picioarele mamei mele, rugţnd-o să nu plece. Nu ştiu dacă mă putea auzi, pentru că transa nu o părăsise… Guruji ne lăsase singuri. Am aflat a doua zi că îşi petrecuse noaptea în rugăciuni, pregătindu-se pentru eliberarea acestui suflet chinuit.

A doua zi dimineaţă după ce am mâncat destul de puţin, în chilia mamei au intrat trei călugări însoţiţi de maestrul meu. Călugării au început să o pregătească pe mama de drum. I-au spălat părul, au îmbrăcat-o într-un sari alb, minunat şi i-au spălat apoi picioarele. După încheierea acestui ritual au adus o lectică şi au urcat-o pe mama în ea. Am format un cortegiu care s-a îndreptat spre sala mare a mănăstirii, unde erau adunaţi deja toţi călugării...

            Era o atmosferă specială. Se simţea miros de santal şi tămâie, erau aprinse torţe care luminau totul într-un mod misterios şi puţin macabru. Se auzea o muzică în surdină. M-am aşezat şi eu la locul meu. Guruji a apărut îmbrăcat într-o robă galbenă cu auriu. Avea ochii închişi şi paslmodia rugăciuni. Mergea foarte încet spre mama mea, care era aşezată în faţa lui. S-a aşezat şi el şi i-a cuprins mâinile într-ale lui. Mama – de parcă începea să înţeleagă – a început să plângă sfâşietor.

            Şi-a aplecat apoi capul şi i-a sărutat mâinile şi picioarele. El a zâmbit şi a încuviinţat din cap. Şi-a pus apoi mâinile pe umerii ei. Corpul mamei mele a început să tremure spasmodic şi la un moment dat a părut că leşină. Atunci el s-a uitat în direcţia mea şi mi-a transmis fără cuvinte că spiritul mamei mele şi-a recăpătat forma aeriană. S-a uitat apoi la călugări şi a dat uşor din cap. Totul se sfârşise.   

Cel mai greu mi se părea acum să renunţ la viaţa mea de până atunci. Totul mi se părea altfel. Am plecat de acolo cu iubitul meu maestru. M-am hotărât să rămân definitiv la mănăstirea aceea cu el. Raporturile noastre erau acum altfel. În faţa celorlalţi ne purtam la fel, dar simţeam că experienţa trăită ne apropiase. El mă asculta cu multă atenţie când îi povesteam câte ceva, când îi descriam visele mele...

Mergeam mai rar pe acasă. Bunica îmi trimitea vorbă când i se făcea dor, dar eu nu mă mai puteam gândi la casa aceea ca la casa mea. Uneori maestrul meu mă trimitea cu diferite misiuni către alte mănăstiri. Trimitea uneori mâncare sau obiecte sfinte... mergeam cu o mică caravană împreună cu alţi câţiva discipoli să ducem către mănăstirile îndepărtate diferite produse... cumpăram de prin sate lână, lapte, brânză şi le transportam pe spinarea măgăruşilor. La mănăstiri, lâna se transfoma în robe călduroase, căciuli şi cizmuliţe pentru iarnă.

Primeam aceste daruri cu multă recunoştiinţă şi plecam mai departe.

 

Toate aceste amintiri mă asaltau acum când mă pregăteam să părăsesc viaţa simplă, această mică mănăstire care pentru mine fusese mai mult decât o locuinţă, fusese un cămin... tocmai mă pregăteam să-l părăsesc pe cel care mă învăţa, mă veghea, mă îngrijea, pe cel care mă ducea de mână pe drumul greu al renunţării...

Probabil că viaţa monahală nu simţeam că mi se potriveşte... nu doream să trăiesc doar prin prisma celorlalţi călugări... doream să văd ţinuturi îndepărtate, să cunosc oameni noi, poate să cunosc şi eu iubirea...

Cu acest ultim gând am adormit în cele din urmă. M-au trezit a doua zi dimineaţă strigătele animalelor şi ale oamenilor. Venise vremea să plec.

Mi-am pregătit o mică boccea cu două robe de călugăr, două perechi de cizme şi una de şoşoni lucraţi de bunica. Mi-am mai luat castronelul din care mâncam şi un ulcior cu apă. Atât.

Am ieşit din chilia mea foarte emoţionat. L-am întâlnit pe cel care avea să mă aibă în grijă pe parcursul călătoriei. Era un chinez uriaş, cu ochi blânzi şi o voce guturală. Râdea foarte mult. El mi-a luat bocceaua şi a dus-o la un măgăruş mic şi slăbuţ, prea încărcat, după părerea mea. Avea o pătură pe spate şi chinezul m-a luat în braţe şi m-a urcat pe măgăruş... în acel moment m-a bufnit plânsul...

Un plâns sfâşietor, cum nu mai avusesem de la moartea mamei. Se pare că etapele vieţii mele erau marcate de hohote de plâns. Călugării nu ieşiseră din chilii. Am înţeles că nu doreau să îngreuneze acest moment.

Caravana pornise deja în drumul ei către est. Era o coloană lungă, de câţiva kilometri. Eu mă aflam pe la mijlocul ei, împreună cu proviziile şi cu servitorii. Nu-mi păsa. Simţeam o ciudată strângere de inimă. După câteva ore micuţa lamaserie nu se mai zărea şi drumul începuse să urce... nu simţeam frigul, eram obişnuit cu clima aspră a munţilor. Era o zi fără vânt, soarele se arăta şi el uneori printre nori.

La căderea serii am oprit să mâncăm. Am ajutat la aprinsul focului şi la pregătirea mâncării. Apoi ne-am aşezat cu toţii în jurul focurilor şi ne-am învelit în piei de animale. Ţăranii chinezi din caravană a început să cânte şi să spună poveşti... aşa am dormit prima noapte sub cerul liber, în noua mea viaţă...

Lin Po, cel care mă avea în grijă m-a ţinut în braţe în acea noapte şi mi-a vegheat somnul... aflasem că îşi pierduse familia şi de aceea rătăcea pe munţi însoţind călătorii... m-a adoptat imediat şi a început să mă protejeze ca pe un fiu...  

A doua zi caravana porni pe drumurile nesfârşite ale munţilor... era drum greu, magăruşii se mişcau încet iar vremea se menţinea însorită. Din când în când ne opream să mâncăm... pentru câteva ore se dezlănţuia haosul... trebuiau făcute focuri, sacrificate animale, pregătită carnea... totul însă intrase deja în rutină pentru mine, micul budist care spera să trăiască aventuri şi să cunoască dragostea...

Lin Po, acest chinez care mă proteja era din ce în ce mai prietenos şi mai bun... îmi povestise cum îşi pierduse familia... soţia şi cei patru copii erau acasă, în timp ce el era plecat cu caravana... au venit nişte străini în sat şi au dat foc la case.

Au furat animalele şi proviziile pentru iarnă. Copiii erau în casă, iar soţia lui la câmp. Când a auzit vestea şi a venit în graba mare, totul era prea târziu. Ea a murit încercând să mai recupereze câte ceva din casă... copiii erau deja morţi. Tot satul a fost martor la durerea lui când s-a întors. De aceea, nu a mai putut suporta să mai stea în sat, aşa că a luat drumul caravanelor. Când se întorcea totuşi acasă stătea la o soră a lui, necăsătorită.

Primul suflet de care se apropiase am fost eu... aflând că sunt orfan, crescut de călugări şi-a asumat sarcina de a-mi fi părinte... îmi vorbea de familia lui adesea... avea pământ în sat şi visa uneori să se întoarcă să-l lucreze, să cultive legume şi să-şi reconstruiască casa şi viaţa...

Spunea însă că mai are nevoie de timp... sora lui îşi dorea să vină înapoi să o ajute cu munca la animale şi la pământ... aşa au trecut câteva luni bune. Ne apropiam din ce în ce mai mult de iarnă. Nu ajunsesem nici la jumătatea drumului planificat. Conducătorii caravanei, neguţătorii străni făceau planuri pentru iernat. Se gândeau să găsească un sat suficient de mare pentru toţi membri caravanei ca să putem rămâne acolo până în primăvară.

Aveam cu noi animale şi provizii, puteam chiar să ajutăm la strânsul recoltei ca să ne plătim şederea. Ne apropiam de un platou frumos, înverzit şi la altitudine mai joasă... erau terase cultivate cu orez, pomi fructiferi şi chiar viţă de vie... peisajul era încântător şi clima blândă...

Neguţătorii mă chemau uneori să vorbească cu mine şi să vadă cum suport drumul... îmi dădeau bani de aur şi haine din catifea pe care nu le mai purtau. Îmi era bine, nu mă îmbolnăvisem încă niciodată. Tânărul meu prieten îmi spunea că pe perioada iernii o să avem mai mult timp să vorbim şi să stăm împreună. Nu mai era mult până la acel moment.

Tot el intenţiona să-i dea bani lui Lin Po ca să-şi reconstruiască căsuţa şi să poată avea grijă de mine. Îmi spunea că poate ar fi mai bine pentru amândoi să părăsim caravana şi să rămânem într-un sat. Drumurile erau lungi şi grele, nu erau potrivite pentru mine şi nici pentru Lin Po care se mişca greu şi avea permanent nostalgia casei lui şi a trecutului...

Uneori, în timpul nopţii încercam să iau legătura cu Guruji. La început nu mi-a răspuns, dar după un timp a devenit mai binevoitor şi mi-a spus că se roagă pentru mine. Şi el era de părere că mi-ar fi mai bine dacă aş duce o viaţă stabilă, în cadrul unei familii. Aveam să vedem ce ne va aduce drumul în continuare... eram pregătit...

Lin Po era şi el fericit că nu supăra pe nimeni dacă aveam să părăsim caravana... oricum, până în satul lui mai aveam de mers cel puţin câteva luni după sosirea primăverii, după ce avea să se încheie perioada de iarnă... abia la anul pe vremea asta ar fi trebuit să ajungem în regiunea lui...

Mai aveam timp de gândire, deci... Maestrul meu îmi transmitea că şi el trebuie să plece... se retrăgea împreună cu mai mulţi înţelepţi în nişte peşteri din Himalaya, la mare înălţime... aceste peşteri erau inaccesibile oamenilor obişnuiţi pentru că erau protejate prin nişte energii necunoscute. Urmau să plece şi ei la sosirea primăverii.

El dorea să stea acolo câţiva ani, poate zece, poate douăzeci ca să se roage pentru planetă şi pentru iertarea greşelilor oamenilor... oricum ne-am fi despărţit prin plecarea lui aşa că era şi el de acord acum că poate a fost mai bine că am plecat eu primul... Mă asigura în continuare de dragostea şi de sprijinul lui şi de faptul că nu mă va uita niciodată... îmi spunea că mă va proteja şi pe parcursul încarnărilor viitoare, chiar dacă eu nu voi simţi asta...

Eu eram mulţumit. Viaţa mea intra din nou pe un făgaş normal... Viitorul care mă aştepta era unul plăcut, în cadrul unei familii... Mă simţeam în siguranţă şi îl iubeam mult pe Lin Po...   

 

Partea a doua

În căutarea iubirii

Februarie 2018

După o mare furtună de zăpadă se sfârşi iarna. Începuseră să apară primii bujori de munte şi firicele subţiri de iarbă. Se auzeau zgomote de animale, oile şi caprele începuseră iar să populeze muntele. Ne reluarăm călătoria spre est.

Lin Po şi cu mine aveam două cămile şi patru măgăruşi cu poveri grele. Prietenul meu îi dăduse lui Lin Po şi o lădiţă de piele plină cu monede de aur. Mai avea şi un săculeţ măricel cu pietre preţioase. Fusese generos cu noi şi chiar la sosirea momentului despărţirii a regretat că totul se sfârşise atât de repede. Se legase sufleteşte de mine şi de dragul de Lin Po.

Ei au pornit în continuare spre est, iar eu şi Lin Po ne-am îndreptat spre sud-est, coborând spre şes. Zilele curgeau lin. Ne opream să mâncăm, să dormim... iar a doua zi făceam acelaşi lucru iar şi iar...

Fiecare zi ne ducea tot mai aproape de satul lui Lin Po. El îmi tot povestea ce avea de gând să facă de cum o să ajungă acasă. Se gândea cu drag la ogoarele care vor fi ale lui, la căsuţa pe care o va construi pentru mine şi el, la animale... se gândea în chip nelămurit şi la sora lui... şi cumva prin povestirile lui ajunsesem să simt şi eu aceeşi nerăbdare a reîntoarcerii acasă.

Într-o bună zi spre asfiinţit, drumul se apropie de sfârşit. De pe o mică înălţime se vedea în vale satul. Era întins cât se vedea cu ochii. Venea primăvara, iar câmpurile erau de un verde crud şi proaspăt... copacii erau plini de muguri iar în curând aveau să fie plini de flori parfumate.

Când ne apropiam de sat, copiii ne-au ieșit în întâmpinare. Erau mulți, cu ochii ca niste mărgele negre. Erau îmbrăcați în straie viu colorate, iar în picioare aveau papuci ușori. Îmi plăcea entuziasmul lor și veselia pe care o arătau. Aduseseră cu ei miere, orez și fructe. Am descălecat și ne-am așezat pe pământul gol să mâncăm. După ce am terminat, o fată ne întinse un burduf cu apă proaspătă. Abia acum eram în stare să povestim ce căutam acolo.

Lin Po, emoționat cum nu-l văzusem niciodată întrebă de casa surorii lui, Ching Lin, neștiind dacă o mai găsește în viață după atâția ani. La întrebarea lui, o fetiță drăguță cu părul scurt și drept, cu niște ochi vii și inteligenți, îi spuse că e vorba de mama ei. Ne întrebă dacă poate călări și ea pe măgăruș. Cu bucurie, o urcarăm călare și ne îndreptarăm cu tot alaiul de copii spre casa mătușii Ching, cum era cunoscută. Mai avea doi copii – mai mari – doi băieți, care munceau la câmp, de dimineața până seara. Soțul îi murise strivit de un copac cu câțiva ani în urmă și ea se descurca cum putea din roadele pământului.

Când am ajuns, ea tocmai ieșise în fața casei micuțe. Era o femeie solidă, cu părul lung, strâns într-o coadă care-i cădea pe spate. Ciudat, însă vederea ei îmi aminti de frumoasa mea mamă și de hibiscușii pe care-i purta în păr.

Ne-a ajutat să deshămăm măgărușii și cămilele și să le ducem în grajdul micuț. Fetița se duse să aducă o mână de paie pentru animale. Am fost invitați să luăm loc pe niște buturugi în jurul focului. Mirosea delicios, a orez și legume. Mai departe, era o groapă unde se cocea o capră în blana ei. Am aflat că așa se pregătea carnea la vechii mongoli și că Lin Po avea strămoși în acest neam. Se stabiliseră aici în urmă cu două generații și le plăcuseră oamenii pe care îi întâlniseră, bogăția pământului și apa bună de băut. Casa era mare, bună să adăpostească mai multe generații.

Soțul mătușii Ching fusese un om gospodar și le lăsase copiilor săi mult pământ roditor, lanuri de orez și pomi fructiferi. Cămara era plină și fetița părea sătulă și mulțumită. Viața lor părea îndestulată și lipsită de griji.

La căderea nopții s-au întors și cei doi băieți. Erau mai mari ca mine și se bucurară când mă cunoscură. Unchiul lor era fericit cu așa o familie frumoasă. Fără să vreau, gândul îmi zbură la sora mea și la bunica... probabil că nu aveam să le mai văd vreodată... speram să le pot trimite vești despre mine curând, cu prima caravană care avea să meargă spre Tibet...

Pentru prima oară de când părăsisem mănăstirea, m-am simțit în deplină siguranță și din nou protejat. I-am mulțumit lui Guruji în gând, din tot sufletul și
i-am simțit prezența cu mine în cameră. Mi-a transmis că se bucura ca mi-am găsit o familie atât de reușită și că încercările destinului meu se apropiau de capăt.

Am adormit cu multă bucurie și o mare liniște în suflet... Imi era atât de bine... Drumurile mele se încheiaseră de-acum...

 

...În timpul nopţii mă trezisem de câteva ori, uimit că nu sunt sub cerul liber, că e linişte, că nu aud şi nu simt natura în jurul meu. În ultimele luni mă trezeau insectele şi păsările cântătoare. Noaptea care trecuse mă gândisem la mama. Era la fel de frumoasă cum o ştiam, purta un sari frumos, cu verde şi roşu, iar în păr avea un hibiscus imens, roşu închis. Mama zâmbea şi alerga pe dealuri, fericită, iar vântul îi flutura părul. Eram fericit pentru ea, simţeam că îi e bine unde este şi că îmi este alături.

Apoi... se făcu dimineaţă şi auzii zgomotele animalelor de la fermă. Am auzit măgăruşii din grajd, vocea tuşii Ching şi a băieţilor ei şi apoi am simţit miros de carne friptă şi orez. Mirosea a mic-dejun şi mi-am amintit că mi-era foame, că eram tânăr şi sănătos.

M-am ridicat din pat şi mă pregăteam să ies din camera unde dormisem, când am auzit glasuri de copii. Curios, am ieşit din casă. În faţa casei erau adunaţi vreo cinci copii de diferite vârste. Veniseră să o ia pe fetiţa tuşii Ching la pădure, să culeagă fructe. Făceau o larmă teribilă.

Tuşa i-a aşezat în jurul mesei, le-a turnat lapte să bea şi le-a dat să mănânce.

- Ah, te-ai trezit! Cum ai dormit? mă întrebă ea.

- Unde e Lin Po? am întrebat eu, înainte să mă gândesc prea bine.

- A plecat de dimineaţă să caute un loc de casă pentru voi doi. Se întoarce la prânz.

- Am dormit foarte bine, mulţumesc.

- Bei şi tu lapte?

- Da. Îmi place mult laptele.

 

Îmi puse şi mie lapte într-un castronel şi îmi întinse un bol cu orez şi carne. Copiii terminaseră deja şi se uitau la mine curioşi.

- Mergi cu noi să culegem fructe? mă întrebă un băieţe ciufulit, cu buzele pline de pete de afine.

Am început să râd.

- Văd că mai mult mâncaţi decât culegeţi, zisei eu, ciufulindu-i şi mai mult părul.

Puştiul râse încântat şi-mi spuse:

- Am încercat să mă spăl, dar petele nu vor să iasă, ridică el din umeri.

Ceilalţi copii se puseră pe râs. Zâmbea şi tuşa Ching văzându-i aşa bucuroşi. Îi plăceau foarte mult copiii. Fetiţa ei se uita curioasă la mine fără să spună nimic. La lumina zilei am observat că avea piela albă, cu obrajii proaspeţi şi cu guriţă mică şi bosumflată. Ochii ei erau vii şi strălucitori. Părul lucios era strâns în două cozi, car îi veneau peste pieptul abia înmugurit.

Cred că nu avea mai mult de treisprezece ani. Era îmbrăcată cu o tunică şi pantaloni de culoarea şofranului. Observând că mă uit la ea, îşi plecă ochii în pământ.

- Bine, hai să mergem. E departe? am întrebat eu.

- Nu, până la prânz ne şi întoarcem, au spus copiii.

- Bine, copii... la întoarcere vă aştept cu ceva bun de mâncare, ca de obicei, spus tuşa Ching, făcându-le cu ochiul. Să aveţi grijă de băiat, bine?

- Bine, bine... ziseră ei în cor, trăgându-mă de mâini.

Am pornit cu toţii foarte veseli. Vremea era frumoasă, nu adia nici un vânticel măcar. Aerul era curat, proaspăt şi mirosea a flori de câmp.

- O să culegem bujori de munte, nu-i aşa? întrebă puştiul ciufulit.

- Da, dacă o să găsim, îi spuse Ming, fetiţa gazdei mele.

- Să-ţi pui în păr, eşti foarte frumoasă cu flori în păr, adăugă băieţelul admirativ.

Ea roşi când îmi surprinse privirea asupra părului ei.

- Bine, să ajungem mai întâi, îi şopti ea sărutându-l.

Se vedea deja liziera unei păduri. Am întrat cu toţii în pădure. Copacii nu erau înalţi iar din loc în loc se vedeau tufişuri. Copiii îmi spuseră că acolo creştea goji, un fruct minunat la gust. Se găseau şi afine, dar trebuia să mai urcăm spre munte.

Fiecare îşi scosese vasul pe care îl adusese pntru cules. Semănau cu un roi de lăcuste când au început să culeagă fructele. Băieţelul ciufulit culegea o jumătate de vas apoi mânca tot şi se apuca din nou de cules. Ceilalţi copii mâncau întâi şi după ce se săturau puneau fructele în vase. Eu adusesem un coş de răchită cu două toarte, destul de mare. Nu ştiam cum am să-l car la întoarcere.

Am urmat exemplul băieţelului. Puneam în coş, apoi mâncam... după ce m-am săturat, am umplut coşul pe jumătate. Oricum aveam mai mult decât ceilalţi copii. Ne-am aşezat să ne odihnim puţin şi să bem apă. Soarele era sus pe cer iar pământul se încălzise.

- Ce faceţi acum cu fructele?

- Le punem la uscat şi le mâncăm iarna, îmi răspunseră copiii cu bucurie. Mergem în fiecare zi de vară la pădure şi când ajungem acasă fiecare, punem fructele la uscat pe rogojini mari. Iarna mâncăm goji cu orez cu lapte, îmi spuse băieţelul.

- Mâine mai venim? am întrebat.

- O să mergem în alt loc, să căutăm alte fructe. Poate găsim afine, zmeură şi mure, adăugă el pofticios, cu ochii strălucind. 

 

Ne-am ridicat de jos şi am pornit înapoi spre casă. Fetiţa tuşii Ching mă ajuta să car coşul. Îşi pusese şi fructele ei în el şi îl duceam amândoi de toarte. Asta ne încetinea, iar ceilalţi copii ne dpăşiseră deja. Ei îşi purtau vasele pe spate, legate cu nişte fâşii de pânză.

Nu-mi păsa. Drumul de întoarcere nu era greu, iar copiii din faţă începuseră să cânte cu glasurile lor subţirele.

            Se vedea deja satul. Din multe curţi se ridica fum, semn că femeile pregăteau masa. Tuşa Ching stătea cu fratele ei şi cu cei doi băieţi în jurul focului. Făcuse o tocană cu măruntaie de miel şi orez iar băieţii beau un vin slab de orez.

            Ne-am aşezat şi noi la masă. Mătuşa ne-a luat coşul şi l-a dus în spatele casei, apoi ne-a pus şi nouă să mâncăm. Lin Po tocmai spunea că îşi găsise pământul neatins. Oamenii din sat îi respectaseră hotarele. Trebuia doar să meargă la mai-marele satului şi să plătească o sumă de bani pentru a primi învoire să-l muncească din nou.

Avea fâneţe întinse, două orezării şi un teren rămas necultivat de când plecase. Se gândea să ne ridicăm casă lângă una din orezării, după ce am fi primit dreptul de a folosi apa.

- Dragul meu băiat, la noapte o să dormim aici pentru ultima oară. Mâine mergem să ne facem casa noastră. Oamenii din sat ne vor ajuta la construcţie, aşa e obiceiul. Ne vom face două încăperi de dormit şi o încăpere mare în spate pentru gătir şi pentru depozitat cereale. Măgarii şi cămilele le mai putem ţine aici o vreme, până reuşim să construim şi un grajd.

- Bine, unchiule, aşa facem, am încuviinţat eu bucuros.

Abia aşteptam să am din nou camera mea. Nu le spusesem celor din sat că avem bani, cufăraşul pe care-l adusesem cu noi fusese îngropat de Lin Po încă de dimineaţă în apopiere de locul de casă dorit.

Între timp, am terminat masa. Mătuşa a dus apă şi împreună cu Ming s-au apucat să spele vasele. Băieţii s-au întins pe pământ, iar unul dintre ei a scos un fluier din sân. Asta mi-a redeşteptat amintirile cu tata. Parcă îi auzeam râsul fericit. Am adormit fără să-mi dau seama.

M-am trezit pentru că mi se făcuse frig. Focul se stinsese. Dar Lin Po dormea lângă mine. Familia mătuşii era în casă. Le auzeam glasurile. Am intrat şi eu în casă. Mătuşa împreună cu Ming puseseră fructele la uscat, iar băieţii aduseseră de la câmp nişte baloţi mari de fân. Înhămaseră una dintre cămile la o căruţă. M-au întrebat dacă pot să le las o cămilă ca să poată căra mai uşor de la câmp fânul sau fructele.

- Sigur că da, puteţi să luaţi voi cele două cămile, noi vom lua măgăruşii. Oricum suntem vecini şi ne vom ajuta la nevoie.

- Unchiul a spus să-ţi cerem voie, pentru că animalele sunt ale tale, au spus ei.

- O să lăsăm la voi cămilele, să aveţi fiecare câte una, am spus.

- Ce bine, o să se bucure şi mama. Noi nu am avut până acum cămile, îmi spuse fratele cel mic ruşinat.

- Mulţumim pentru găzduire, am spus eu. As vrea să mă consideraţi fratele vostru, am adăugat eu, cu speranţă.

Fără un cuvânt, cei doi băieţi au venit să mă îmbrăţişeze, cu ochii în lacrimi.

- Aş vrea să-mi faci şi mie un fluier, am spus eu.

- Bine, mergem împreună să alegem lemnul şi îţi fac şi ţie un fluier. Îţi place să cânţi?

- Tata cânta tot timpul, am spus eu, cu voce slabă.

- Bine, atunci o să ai şi tu un fluier... îţi promit.

- Bine, atunci... abia aştept.

- Unde sunteţi, copii? se auzi vocea tuşii Ching. Nu vă e foame?

- Ba da, acum venim.

Mătuşa şi unchiul aşezaseră masa. Un bol mare cu legume fierte în mijlocul mesei, o oală de pământ cu carne prăjită şi un morman de fructe. Tuşa copsese şi nişte turte.
Ne-am aşezat la masă cu toţii. Unchiul era foarte vesel şi îşi spunea că îşi doreşte o familie mai mare. Tuşa zâmbi şi îi spuse că nu are decât să se însoare cu o fată de pe-aici şi să o aducă la el acasă. Multe fete ar vrea să se căsătorească cu un bărbat ca el. El râdea şi mai tare când o auzea.

Noi copiii ne uitam la ei şi nu prea înţelegeam de ce râdeau cu atâta poftă. Ming mă privea stăruitor şi era foarte serioasă.

A doua zi de dimineaţă, Lin Po veni să mă trezească. Era deja îmbrăcat în haine de lucru.

- Hai să mănânci ceva, să ai putere când o să ridicăm casa, îmi spuse el zâmbind.

- Bine, vin acum, am răspuns.

În curte, mătuşa fiersese o oală mare cu orez. Alături prăjea nişte peşte. M-am aşezat să mănânc. Băieţii erau plecaţi la câmp. Mai aveau de adus de acolo produse agricole. Mătuşa spera să termine repede ca să poată participa şi ei la ridicarea casei.

 

Am plecat călare pe măgăruşi spre locul nostru de casă. Când am ajuns, ne aşteptau toţi bărbaţii şi copiii din sat. Se adusese un morman de bălegar şi era aşezat într-o margine. Alături se aduceau dinspre orezării găleţi întregi de apă. Se aduseseră şi câteva stoguri de paie de orez. Aveam să aflu că aşa se construiau aici casele. Din bălegar amestecat cu apă şi paie se făceau un fel de cărămizi. Un meşter zidar era acolo ca să le aşeze, după ce trasase cu un băţ locul viitorilor pereţi.

Mai întâi se sepase o groapă pătrată. Asta va fi fundaţia casei. Oamenii formau cărămizile şi le duceau apoi pe măgăruşi celor care le aşezau una peste alta. Nu se folosea nici un alt fel de material.

Mai întâi au fost ridicaţi pereţii exteriori ai casei. Au fost folosite două şiruri de cărămizi, ca să ţină iarna de cald. Pereţii interiori erau construiţi dintr-un singur şir. În partea din spate a casei, unde urma să fie pregătită mâncarea, meşterul zidar a construit un cuptor, din acelasi material. Afară urma să fie făcută o vatră din piatră, unde putea fi pregătită mâncarea pe timpul verii.

La prânz, oamenii făcură o pauză şi se aprinseră focuri. Fiecare îşi adusese mâncarea de acasă. Veniseră şi femeile ca să împartă alimentele celor prezenţi. Se adusese şi băutură. Vremea era frumoasă, toată lumea era veselă, copiii se fugăreau şi ţipau printre oale. După ce mâncară, oamenii se întinseră pe jos să se odihnească puţin. Începură să povestească despre alte asemenea întâlniri.

Povestiră despre multe case ridicate în sat. Participaseră fiecare dintre ei, încă din copilărie. Le plăcea să se laude cu casele ridicate.

Lin Po era şi el foarte vesel. Eu stăteam mai la o parte, cu mătuşa Ching – care pregătise masa – şi cu Ming. Ea vedea prima oară cum se pregătesc cărămizile şi cum se ridică o casă. Fetele nu participau decât la pregătirea mesei, iar ultima casă fusese ridicată când ea era foarte mică.mă bucuram că este şi ea cu mine.

Construcţia urma să dureze câteva zile. Materialul trebuia să se usuce bine înainte de a fi aşezat acoperişul. Încă nu-mi puteam imagina Cuma vea să fie viaţa mea şi a lui Lin Po în acest sat. Nu mai trăisem niciodată între atâţia oameni de diferite vârste.

Mătuşa îmi spusese că trebuie să ridicăm şi un altar în casă, unde vom arde beţişoare şi ne vom ruga zeilor. Eu locuisem la o mănăstire şi eram obişnuit să mă rog în chilia mea, singur, însă mătuşa îmi spusese că oamenii din sat mergeau la templul din vecinătate. Aveam să mergem şi noi după ce terminam de construit casa, pentru a muţumi.

Lin Po nu fusese niciodată foarte credincios. Era mai mult pe drumuri și nu avusese timp să se gândească la zei. Pe drum, eu îi vorbisem de ei şi de puterea lor, de destin, de viaţa veşnică, de suflet. Nu aveam nici eu toate răspunsurile, dar ştiam mai multe decât el. Oamenii din sat aflaseră că fusesem crescut la o mănăstire şi mă priveau cu un respect ciudat. Probabil că se aşteptau ca eu să ştiu mai multe decât ei despre zei şi viaţa spirituală.

Nu le vorbisem de Guruji, ci le povestisem întâmplări mărunte ale vieţii de mănăstire, micile mele necazuri cu ceilalţi discipoli şi viaţa comună pe care o duceau călugării în munţi. Le spusesm că seamănă mult cu viaţa într-un sat, dar că este mai ordonată şi mai strictă. Nu se mănâncă la orice oră, nu se doarme la orice oră, totul se face după un program riguros.

Le spusesem că rugăciunile ocupă mult timp din viaţa unui călugăr şi de asemenea şi ajutorul oferit celorlalţi. Ajunsesem să-i înţeleg pe oamenii din sat şi vroiam să cred că şi ei mă înţelegeau pe mine.

VA URMA