(povestire scrisa intr-o seara friguroasa de decembrie, in anul 1985... aveam pe atunci 16 ani si imi era dor de caldura verii si de mare)

Iubesc marea. Voi iubi... voi iubi mereu marea. O mare mereu schimbătoare, o plajă aurie ziua, cenuşie seara, dar având mereu aceeaşi moliciune care te indeamnă să te cuibăreşti în nisipul cald şi să rămâi acolo... uitat de lume, uitat de tot ce-i omenesc. Faţă în faţă cu necuprinsul, cu marea.

Aş sta ceasuri întregi pe plajă, la apusul soarelui, să privesc cum moare lumina în valuri. Să privesc neputinţa valurilor care se aleargă neîncetat. Şi nu se pot prinde niciodată unul pe celălalt. Tocmai de aceea poate iubesc marea. Pentru nestatornicia ei, pentru faptul că e mereu nouă, că îmi apare de fiecare dată altfel.

Mi-ar place poate să stau singură pe plajă şi să urmăresc jocul valurilor. Valuri care vin, valuri care pleacă... aducând cu ele bucurii de-o clipă, împliniri de o secundă. Valurile acestea poartă în ele însuşi secretul timpului. Timpul care se duce şi nu se mai întoarce. Decât în amintiri! Şi ce păcat e! Dar... ne rămân amintirile. Aceste frumoase şi luminoase visuri proiectate în trecut...

Iubesc amintirile şi marea şi... încă ceva. Nu ştiu însă ce, poate ceasurile pe care le puteam petrece pe malul mării, uitată de oameni şi uitând de timp. Aş vrea să fiu o fiică a mării. Să o iubesc aşa cum se cuvine. În tăcere aş face-o. Iar când plaja ar fi pustie, departe iind tot zbuciumul de peste zi, ce linişte mi s-ar cuibări în suflet... Aş ieşi pe mal, cu părul lung, plin de sare şi-aş sta gânditoare...

M-aş ascunde după o stâncă dacă aş vedea perechi de îndrăgostiţi trecând şi le-aş dori toată fericirea posibilă. Poate i-aş invidia vzând-i fericiţi. I-aş spune băiatului: iubeşte-o... I-aş spune fetei: fă-l fericit... Şi ei s-ar iubi pe plaja pustie, neştiind că din spatele unei stânci, îi ur,ăreşte curioasă o fiică a mării. Cu părul lung, plin de sare. Care nu poate avea decât o singură iubire: marea.

Îmi place singurătatea mării... E atâta linişte... şi totuşi zgomot. Zgomotul valurilor zdrobite de ţărm, zgomotul mării. Şi câtă linişte e! În sufletul meu acum e zbucium.

Am nevoie de alt zbucium pentru a se face linişte! Zbuciumul vântului de-afară, de acum, nu mi se pare de ajuns... am nevoie de zbcuiumul mării pentru a mă alina. Pentru a-mi alina gândurile, pentru a-mi alina iubirea...

Iulie 1992

Am văzut marele Ocean. E adânc şi nelinştit. Ca mine... câteodată...

Ultimul solstiţiu

de Corina M

Trăiau pe mica insulă de doi ani, de când corabia lui naufragiase în timpul unei furtuni. Nu rămăsese mare lucru din corabie însă cabina căpitanului şi puntea nu suferiseră stricăciuni majore. El reuşise să salveze spineta şi un sextant pe care-l folosea şi acum din când în când.

Din echipaj supravieţuiseră cinci marinari. Toţi îşi găsiseră pe insulă un cămin. Fetele erau frumoase şi dornice să placă. Era foarte cald şi nisipul auriu era tot timpul fierbinte. Nopţile erau înăbuşitoare însă apa era aproape şi colibele răcoroase...

Era o viaţă plăcută. Ea era una dintre cele mai frumoase fete din familia ei. Se obişnuise greu să trăiască alături de acest străin din ţinuturile îndepărtate ale nordului. El vorbea o limbă ciudată, avea haine ciudate şi prea grele pentru clima tropicală şi cânta o muzică ciudată pe care o citea de pe hârtie...

Tânărul John şi cu Alia urcau deseori împreună pe corabie şi îşi petreceau acolo nopţile. Le plăcea intimitatea şi faptul că pe corabie se simţea tot timpul briza din golfuleţ.  Ea era şi fascinată şi speriată de tot ce i se întâmpla... el avea multe cărţi cu poze, cu hărţi şi binenţeles, partiturile... erau momente în care el se închidea singur în cabina căpitanului de pe corabie şi cânta la spinetă, în timp ce Alia stătea pe punte şi admira apusurile de soare. El însă nu ştia ce sentimente avea pentru tânăra fară. Îi era necesară, dar neputând să-i împărtăşească cele mai ascunse dorinţe ale lui, o mare parte din sufletul lui îi rămăsese necunoscut Aliei.

Corabia fusese reparată şi repusă pe apă... Nu putea însă naviga prea departe din cauza unor spărturi mari care nu puteau fi reparate cu uşurinţă în condiţiile rudimentare de pe insulă. Era necesar să ajungă pe un şantier din Europa, însă nu era uşor să se ia legătura cu alţi europeni.

Insula era destul de izolată şi cei de acolo se deplasau cu bărci uşoare cu vâsle... cei cinci marinari au ajutat la reparaţia corăbiei, însă catargele se prăbuşiseră iar velele erau toate rupte... astfel, în acest moment, corabia putea fi folosită doar ca dormitor şi loc de depănat amintiri... Ancora rezistase, astfel încât acum corabia se legăna uşor într-un mic golfuleţ adăpostit...

Locotenentul posta în permanenţă oameni de pază dintre marinari. Nu renunţa la ideea că cineva îl va găsi pe el şi pe cei cinci marinari din echipaj şi că se vor întoarce cu toţii în Anglia...

Aveau fiecare câte o colibă în apropierea golfului ca să poată ajunge uşor la corabie... se adaptaseră la viaţa simplă. Satul nu era mare şi se găsea peşte din belşug. Se puteau hrăni şi cu fructe care creşteau peste tot... în timpul liber făceau scufundări în căutarea perlelor şi admirau coralii care înconjurau insuliţa.

Povestea de dragoste dintre acest locotenent englez şi frumoasa indigenă începuse în noaptea solstiţiului de vară. În acea regiune în perioada solstiţiului se iscau furtuni puternice şi vânturi potrivnice. Pe insulă era sărbătoare... se aprindeau focuri şi indigenii cântau, dansau şi se distrau toată noaptea...

În acea noapte se pornise furtuna pe la miezul nopţii. Se auzise zgomot de catarge frânte şi se văzuse umbra corăbiei eşuată pe ţărm. Tot satul dăduse fuga pe plajă să ajute corăbierii.  Din păcate, mulţi au fost răniţi şi mulţi au pierit în acea noapte. Cei şase supravieţuitori au fost aduşi în sat, fiind îngrijiţi de localnici.

Alia era una dintre fetele din casa unde fusese adus locotenentul. Avea şaisprezece ani, era înaltă şi brunetă. Părul îi ajungea până în talie. Îi plăceau orhideele albe, flori pe care le purta în păr. Purta un sarong roşu şi umbla în picioarele goale... avea ochi foarte luminoşi şi o privire blândă şi supusă. Uneori, însă, prin ochi îi trecea o flacără care scotea la iveală un suflet pasionat şi o tărie de caracter destul de rar întânită pe aceste melaguri...

Erau multe fete în familie. Mai avea trei surori, una din ele mai mare iar alte două mai mici, iar fraţi avea trei mai mici. Fetele cele mari duceau toată gospodăria de când le murise mama. Tatăl era pescar şi uneori se scufunda după perle. Avea deja o mică comoară. Fiecare fată şi băiat avea câte o mică punguţă de piele în care îşi ţineau perlele care erau de diferite culori şi mărimi.

John, tânărul locotenent încă nu renunţase la ideea de a se întoarce în Anglia. Avea familie acolo, un domeniu, însă el fiind al doilea fiu toate acestea îi reveneau fratelui mai mare. Din acest motiv el alesese această meserie de marinar şi plecase de acasă. Fusese educat de mic, îi plăcea să picteze, să citească şi să asculte muzică...

Aici pe insulă găsea mereu perisaje deosebite şi tot timpul căra după el cutia de vopsele şi şevaletul. Uneori sătea ore întregi în hamac fără să vorbească. Ore în şir se gândea la ceva nelămurit...

Deocamdată nu ştia dacă va putea pleca de aici. Îi instruise pe cei cinci membri ai echipajului să facă şi să întreţină un foc imens pe un munte din vecinătate. Spera ca acest foc să fie văzut de vasele care treceau prin zonă, înă corabia lui se abătuse destul de mult de la rutele comerciale obişnuite şi pe harta insuliţa lor nu era decât un mic punct...

Familia lui provenea din Irlanda. Nu locuiau chiar în Londra, ci aveau o casă undeva în apropiere. Tatăl lui murise într-un accident de vânătoare. O mai avea pe mamă, pe fratele mai mare şi o soră mai mică.

Aici pe insulă însă fusese adoptat de familia Aliei. El avea purtări plăcute, ajuta la treburile casei şi o iubea pe fiica lor. Era de ajuns aici. Ea spera desigur ca el să nu mai plece niciodată. Nici nu ştia că mai există şi alte locuri în afară de insula lor. El îi arătase pe hartă de unde venea el, îi arătase alte continente, alte ţări, alte mări şi oceane...

Alia rămânea uimită că lumea e atât de mare. Începuse să deprindă literele şi el îi arăta atlasele geografice şi îi povestea despre ţara lui. Pentru ea, începuse să picteze din amintire peisaje din Anglia, copaci de acolo, peisaje de primăvară sau de toamnă care nu puteau fi văzute aici unde tot era verde tot timpul anului şi unde era cald şi umed permanent. Îi plăcea să picteze şi peisaje hibernale, dar era foarte greu să-i explice Aliei ce este zăpada...        

Se apropia un nou solstiţiu de vară... cu fiecare vară care venea şi pleca tânărul  spera să se încheie şederea lor pe insulă... Şi ceilalţi marinari sperau în taină că urmează un ultim solstiţiu... care-i va duce înapoi în ţara lor, în lumea lor de unde fuseseră smulşi cu atâta brutalitate şi că această perioadă petrecută la tropice va fi în curând doar o amintire...

 Prietena

de Corina M

 - Dacă poți stă zece secunde liniștită, o să-ți povestesc ceva din perioada de după accidentul meu nautic, zise mătușa mea Gloria. 

 - Bine, bine... am zis eu plictisită. 

 Era o seară caldă de vară. Soarele apunea în spatele unei liziere de pădure de fagi. Mai era puțin și venea toamna, iar eu trebuia să mă întorc acasă, deci la școală... 

- Accidentul meu s-a produs într-o zi de primăvară la pescuit. Eu și cu frații mei mai mici, Angus și Cristian am ieșit cu barcă în larg. Locuiam atunci pe o insulă mică de coral, în Pacific. La întoarcere, a izbucnit din senin o furtună puternică. Ne-a prins vârtejul iar eu am fost aruncată peste bord... nu știu cum m-au adus valurile la mal... eram lovită la cap și sângeram când ne-au găsit părinții noștri. Angus se înecase, dar Cristian nu pățise nimic, continuă mătușă Gloria. 

 Ne-au dus imediat la spital. După o luna mi-am revenit, dar nu mai puteam să merg singură. Medicii îmi spuseseră că trebuia să port cârje și că nu se știe dacă îmi voi reveni vreodată pe deplin... am plâns foarte mult în perioadă următoare. Eram hotărâtă să merg din nou, așa că făceam exerciții tot timpul. Medicii nu-mi interziseseră să merg pe plajă așa încât în fiecare zi fratele meu Cristian mă ducea acolo cu o mică șaretă cu un cal... 

 Stătea cu mine în timp ce eu îmi țineam picioarele în valuri, care acționau că un masaj. Într-adevăr, observasem că mușchii mi se întăriseră și că începusem să simț înțepăturile meduzelor și ale crabilor. 

 Într-o seară foarte caldă, cam că asta, fratele meu se dusese cu calul la umbră într-o pădurice, unde era și un pârau. Eram singură și începusem să moțăi pe scaunul meu. Valurile erau destul de puternice, dar nu mă loveau tare, erau că o mângâiere. 

 La un moment dat, de după o stâncă am zărit chipul unei fețe cu părul lung și blond răsărind din valuri... nu o cunoșteam după figură. Avea ochii albaștri iar pe cap purta un ornament ciudat din scoici. Vedeam că e curioasă și că se uită la picioarele mele. 

 I-am strigat cum mă cheamă și că se poate apropia să se odihnească dacă a obosit. A dat din cap, fără să spună nimic... iar în momentul când s-a scufundat... am zărit ceva incredibil... 

 Corpul ei se termină cu o coadă albastră, că a unui delfin... nu-mi venea să-mi cred ochilor... auzisem desigur și eu de sirene. Mulți pescari povesteau despre ele și știam că unii dintre ei fuseseră salvați din naufragii. 

 Ea se apropie de mine și continuă să se uite la picioarele mele. Își trecea privirea de la coadă ei la picioarele mele și nu știa ce să creadă, pesemne... 

 - Câți ani avea, tanti Gloria? Am intebat eu, curioasă. 

 - Era cam de vârstă mea, aparent... dar la sirene anii nu curg la fel că la noi, oamenii, îmi răspunse mătușa. 

 ...nu putea vorbi. Scotea din când în când niște sunete ascuțite și melodioase, asemănătoare cu sunetele delfinilor... de altfel, la sunetele scoase de ea, apărură doi delfini care se apropiară și începură să învârtă și să sară în jurul scaunului meu, stropind totul în jur. Eram încântată. Nu-mi era frică. La un moment dat, sirena mi-a strâns mâna și mi-a făcut semn să vin cu ea, spre larg... i-am arătat scaunul, i-am arătat picioarele mele și am dat neputincioasă din umeri. Ea mi-a arătat cei doi delfini și m-a tras de pe scaun. Mâinile ei erau puternice dar totuși moi la atingere. M-am aruncat în valuri după ea și cei doi delfini... mi-a arătat cum să-mi mișc corpul pentru a înainta. Mă ținea de mână, iar unul dintre delfini a venit și m-a lăsat să mă spijin pe el. De celălalt se sprijinea ea, nouă mea prietenă... 

 ...am înotat așa ore în șir... pierdusem noțiunea timpului... sirena nu mă scăpa din ochi, zâmbea... iar delfinii pot să jur că râdeau și ei bucuroși... 

 Când soarele se apropie de asfințit, ne îndreptarăm și noi spre golfuleț. Fratele meu era foarte îngrijorat. Găsise scaunul răsturnat și crezuse că mă trăsese un curent în larg. La vederea delfinilor și a celor două fețe, începu să chiuie... s-a aruncat și el în valuri în întâmpinarea noastră... i-am arătat cum înotam cu delfinii și i-am prezentat-o pe nouă mea prietenă. 

 A rămas cu totul fermecat la vederea ei... ea l-a luat de mână și i-a arătat și lui mișcarea corpului care să-l ajute să înainteze mai repede. Sirena era acum între noi doi,
ținându-ne pe fiecare de mână... delfinii se jucau în jurul nostru... ne părea rău să ieșim pe țărm. Picioarele îmi păreau acum greoaie și inutile... 

 Fratele meu îmi aduse scaunul , apoi n urcarăm în șaretă. Ea ne urmărea încă din spatele stâncii, împreună cu delfinii... 

 - Și... ai mai văzut-o de atunci? am întrebat eu. 

 - În acea vară am înotat cu ea și delfinii în fiecare zi. Uneori venea și fratele meu. La scurt timp după venirea toamnei, am putut să merg din nou. Medicilor nu le-a venit să creadă când au văzut vindecarea mea miraculoasă. Cristian și cu mine le-am spus celorlalți doar că am înotat în mare. Prin mișcările corpului în apa mușchii coloanei vertebrale și ai picioarelor s-au întărit și tot organismul a luptat cu boala... asta a fost concluzia tuturor... 

 Nu am reușit să o uit niciodată pe ea, pe prietenă mea, sirena. Și cred că nici Cristian nu a uitat-o, căci mereu când ne întoarcem pe insulă și mergem în golfuleț, el îi lăsa flori pe stâncă unde am văzut-o prima oară. Nu știm ce s-a întâmplat cu ea, însă am văzut cei doi delfini adesea venind la mal, parcă întrebând de noi... 

 - Ce poveste frumoasă,mătușă Gloria, îți mulțumesc... am zis eu cu o voce somnoroasă. 

O seară la muzeu

de Corina M

-  Lasă-mă să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat în Egipt, îmi spuse o tipă drăguță, la vreo treizeci de ani, care stătea lângă mine în avion. 

 Ne îndreptam spre Cairo, după o scurtă escală la Istanbul. Eu eram cam obosită și vroiam să dorm, dar se pare că vecina mea nu avea să mă lase în pace. 

-  Bine, povestește-mi, i-am spus. 

- După o zi petrecută în plin soare egiptean, ne îndreptam însoțiți de ghid spre Valea Regilor. Știam cu aproximație ce se află acolo, citisem foarte multe lucrări, însă nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ceea ce avea să urmeze... am vizitat mai multe morminte în care aerul era înăbușitor și unde ne împiedicam tot timpul de pietrele ascuțite de pe jos. Înaintam la lumina torțelor și trebuia să avem grijă să nu ne pierdem de cel din față. Am străbătut astfel câteva săli funerare, pline cu obiecte prețioase... ghidul ne spunea că sunt duplicate ale celor originale și că erau aduse acolo special pentru turiști. 

…înaintam încet, eram cu toții obosiți iar pe mine începuse să mă doară capul, îmi spuse fața.  

 -  Mai e mult? Nu m-am putut abține să întreb. 

 Ea pufni în râs și-mi aruncă o privire mirată: 

 -  Ai obosit deja? mă întrebă ea, ironic. Nici nu am ajuns la muzeu. 

 -  ...în sfârșit toate acele culoare întunecate se sfârșiseră și noi am reușit să ieșim pe altă parte a muntelui față de intrare. Toți eram transpirați, obosiți dar respirăm fericiți aerul nopții...  Aerul era la fel de fierbinte, dar era afară, nu în interiorul muntelui. 

 Ghidul era agitat. Traversarea muntelui durase prea mult și mai avea un obiectiv în program: muzeul. 

  Noi începusem să glumim că poate o fi închis la ora asta, că poate paznicii dorm de mult, dar el ne tot împingea spre autocar. 

 Am ajuns în cele din urmă la muzeu. Mai era o jumătate de oră până la închidere. Citisem că avea obiecte valoroase, dar puține... așa că era timp să-l vizităm pe tot. 

 Am intrat în muzeu. Era curat și foarte răcoare. Pardoseala fusese stropită de curând și emana aburi fierbinți... aproape nu-mi simțeam picioarele, iar capul îmi bubuia din nou din cauza căldurii îndurate în deșert. 

 Ne-am oprit la fiecare exponat și am făcut poze. Aveam să le analizăm acasă, în liniște... ceilalți din grup parcă erau niște umbre care alunecau pe podeaua aburindă. 

 - Și iată, dragi turiști, atracția acestui muzeu... zise ghidul nostru cu o voce stridentă care ne trezi din reverie. Speram să nu fie mutată de aici, pentru că în curând muzeul intră în renovare, ne mărturisi el... 

 Se dădu la o parte din ușă și ne lasă să intrăm într-o sală pătrată, cu pereți de marmură. În mijloc era un sarcofag imens, deschis... 

 Ne-am apropiat, plini de curiozitate și de o ciudată anxietate... iar deodată… mumia aflată acolo... s-a ridicat pe neașteptate și cu o voce cavernoasă a rostit câteva cuvinte într-o limbă necunoscută... 

 Eu am încremenit... o parte din turiști și-au pornit camerele de luat vederi... 

 - Ce crezi că a spus mumia? am întrebat eu prostește. 

 - Tu ce crezi? ne-a întrebat ce facem acolo și de ce o deranjam, mi s-a răspuns, cu un clipit complice. 

 - ...oricum, eu am leșinat și ulterior am aflat că venise ambulanța și până mi-am revenit eram deja la hotel. Abia a două zi, când i-am întrebat pe ceilalți ce-a fost... ne-am speriat cu adevărat.  

 Văzând înregistrarea, am observat că mumia spusese câteva cuvinte apoi căzuse înapoi la locul sau cu un clinchet lugubru. 

 Ghidul era înspăimântat și tocmai ne spunea că în douăzeci de ani de carieră nu mai văzuse așa ceva. 

 - Mai ai înregistrarea? am întrebat eu. 

 - Da, o am acasă. Când ne întoarcem, te invit pe la mine să o vezi, dacă nu crezi, spuse ea. 

 - Curios lucru, am spus. Mă întreb ce s-o fi întâmplat de fapt acolo... 

 - Mai bine nu ne întrebăm... sunt nopți în care visez că sunt acolo și că mumia îmi vorbește din nou, spuse ea pe gânduri.  Nici nu știu ce caut acolo din nou. Egiptul este întotdeauna misterios, crud și foarte fierbinte... hai că mai e o jumătate de oră și aterizăm. Poate ațipești și tu un pic, surâse ea, înțelegătoare. 

Noul nostru blog a fost lansat astăzi. Concentraţi-vă asupra lui şi noi vom încerca să vă ţinem informaţi. Puteţi citi postări noi pe acest blog prin informaţia RSS.