WORK IN PROGRESS
Oul de dragon
Oul de dragon
de Corina MAFTEI
Era acolo, pe culmea muntelui. Îl vedeam de la fereastră, în fiecare zi, când mă trezeam. Ştiam că în el locuieşte o familie, oameni trufaşi şi frumoşi care treceau prin micul nostru târguşor în caleaşca lor, cu nasurile pe sus.
Exista şi o fetiţă la castel. O fetiţă blondă şi slăbuţă, îmbrăcată cu rochiţe albe şi pălăriuţe de soare prea mari pentru capul ei firav şi gâtul ei subţire.
Vecinii noştri lucrau acolo sus, la castelul de pe culme. Ea era camerista doamnei, iar el era grădinarul. Grădina nu era mare, pentru că vârful muntelui nu permitea amenajarea unei grădini întinse.
Erau plante cu flori şi copaci fructiferi. Uneori, vecina îmi aducea de acolo mere, pere sau prune. Primăvara târziu venea cu cireşe... erau foarte mari şi bune. Adoram aceste fructe.
Aveam opt ani şi încă nu mergeam la şcoală. Fetiţa din castel avea şapte ani şi mi se spunea că la ea veneau profesori să o înveţe să cânte la pian şi să danseze.
Avea şi o guvernantă care o învăţa să picteze, să brodeze şi să facă prăjituri. Tare mi-ar fi plăcut să vorbesc cu fetiţă aceea frumoasă. O chema Elisa. În gând, îi spuneam Eli şi ea îmi spunea pe nume, Rosa.
Ne jucam împreună în grădină, ne urcam în copaci şi ne fugăream prin castel. Dar mama îmi spunea să nu mai visez pentru că ea nu era de seama noastră şi nu va putea să stea cu mine la masă sau măcar în aceeaşi cameră.
Însă eu continuăm să vorbesc cu Eli a mea. Tatăl meu era fierar. Noi locuiam chiar deasupra fierăriei. Aveam un frate, Cristian, mai mare cu şapte-opt ani. Lucra împreună cu tata în fierărie.
Într-o zi, în faţă fierăriei se opri caleaşca cea frumoasă. Se rupsese o roată şi era nevoie să fie înlocuită sau reparată. În caleaşcă era doar Elisa. Coborâse şi se uita curioasă la mine şi la hainele noastre. Ea purta o rochiţă albă, cu o panglică bleu în talie. Pălăria de soare era tot albă, iar panglica tot bleu. Era o zi foarte caldă, iar ea era transpirată şi roşie la faţă. Avea ochii albaştri foarte luminoşi.
- Cum te cheamă? a întrebat ea.
- Rosa, domnişoară, i-am răspuns.
- Pe mine, Elisa. Nu vrei să te joci cu mine? A întrebat ea încetişor, şovăind.
- Ba da, domnişoară. Acum? am întrebat eu fericită.
- Nu acum, bineînțeles, a răspuns ea tare. O să trimit mâine caleaşca să te aducă la castel. Nu-i aşa, Henri? a întrebat ea vizitiul care tocmai deshăma caii că să-i ducă la han.
- Da, domnişoară, dar ştiţi că trebuie să fie de acord şi tatăl dumneavoastră.
- Oh, tata face numai ce vreau eu. Mă iubeşte foarte mult, adăugă ea, cu un zâmbet șiret.
Așa a fost. A două zi, pe la ora prânzului, caleașca a oprit în fața fierăriei. Nu dormisem toată noaptea de emoție. Abia așteptam să văd cu ochii mei castelul și mai ales să verific dacă visele mele erau ca realitatea sau nu. Aveam la mine o bocceluță în care mama îmi pusese niște mere și o bucată de brânză. Mai aveam și o jumătate de pâine. Elisa era îmbrăcată frumos, cu o rochița roz cu o panglică albastră în talie. Pe cap avea o pălăriuță roz. Eu nu purtăm nimic pe cap, aveam părul desfăcut și o rochița albastră, cam scurtă.
Era cea mai bună rochiță a mea și aveam mare grijă să nu o murdăresc. Ne-am așezat față în față în caleașcă și ne uitam pe furiș una la cealaltă în tăcere. Elisa nu știa ce să-mi spună, iar eu nu știam ce să o întreb.
După vreo două ore de urcuș la pas, am ajuns la porțile domeniului. Era o poartă mare de fier vopsită verde închis. La intrare era o căsuță mică, unde se vedea o femeie cu doi copii. Elisa îmi spuse că era căsuța portarului. După încă o jumătate de oră am oprit în față castelului.
Era cea mai înaltă construcție pe care o văzusem vreodată. Avea două turnuri, de o parte și de alta a corpului principal. Avea o scară mare, cu deschidere pe stânga și pe dreaptă.
Înainte de a urca scările, era o masă așternută pentru două persoane. Elisa îmi spuse că așa vom mânca în fiecare zi pe la aceeași oră. Ne-am așezat la masă și ne-au fost aduse niște feluri de mâncare pe care eu nu le știam.
Elisa îmi spunea de fiecare dată ce erau. Am mâncat și supă de carne și cartofi cu friptură și morcovi fierți... de băut, am avut la masă limonadă și compot de mere, foarte dulce. Apoi au venit prăjiturile... cu mere, cu brânză, cu lămâie... niciodată nu mâncasem așa de mult la o singură masă...
După ce am terminat, am urcat pe scara cea mare și am intrat în castel. Sala castelului era foarte înaltă și de acolo porneau două scări, într-o parte și în cealaltă... la etajul întâi erau camerele de dormit și camerele de studiu – desen și muzică – ale familiei.
La etajul al doilea erau alte camere, iar la ultimul etaj, niște camere mici care stăteau încuiate tot timpul. Am urcat cu Elisa la etajul întâi. Am intrat în camerele ei... compuse dintr-un mic salonaș, un dormitor și o altă cameră pentru haine. Am intrat împreună în camra cu haine și am văzut că îmi pregătise câteva din rochițele ei mai vechi.
M-a întrebat dacă îmi plac. Nu mai văzusem așa rochițe frumoase. M-a rugat să le încerc și mi-a dăruit și câteva perechi de pantofiori... la final, m-a întrebat dacă nu vroiam și o pălărie ușoară, de pai, cu panglică roșie.
După ce m-am îmbrăcat frumos, am ieșit împreună în parc. Elisa
m-a lăsat să preiau conducerea. La început nu ne-am îndepărtat prea mult. Era o zi foarte fierbinte, iar soarele strălucea pe cerul lipsit de nori.
- Hai cu mine... vreau să-ți arăt ceva... îmi spuse Elisa, trăgându-mă de mână...
Am pornit spre o poartă care ducea către unul dintre capetele parcului. Surprinzător, după ce am ieșit din parc, am auzit marea. Se auzeau valurile, acel du-te vino neîntrerupt... însă nu se vedea...
Eram sus, la înălțime, îmi explicase Elisa cu un zâmbet. Valurile și marea erau jos, la capătul stâncii...
- Știu un pasaj secret spre mare, îmi spuse Elișa emoționată... hai cu mine!
La un moment dat, am văzut în față noastră gura unei peșteri adânci... Era întuneric, frig și umezeală, iar eu nu vroiam să intru... era prea frumos afară, la soare...
- Bine, dacă nu vrei... mergem acolo mâine... oricum sunt și eu cam obosită, îmi spuse Elisa cu un zâmbet drăguț.
Ne-am înțeles să aducem la gura peșterii niște torțe, lumânări și ceva provizii pentru ziua următoare. Elisa trebuia să spună acasă că dorea să facem un picnic în parc și să ceară să i se pregateasca un coșuleț cu mâncare. Eu trebuia să vin a două zi foarte devreme, pregătită pentru aventură noastră.
- Hai înapoi la castel, probabil că suntem căutate...
Ne-am întors la castel, unde ne aștepta o gustare... iar pentru mine un coșuleț plin cu provizii pentru acasă.
Elisa spuse:
- Știi, Greta, aș vrea și eu un coșuleț mâine... facem un picnic, eu și Rosa... crezi că ai putea să ni-l pregătești?
- Sigur că da, domnișoară Elisa, spuse Greta zâmbind cu bunătate... o să fie gata la micul dejun.
- Rosa, mi se adresă Greta, tu când vii mâine dimineață? La ce oră să trimit caleașca?
- Nu știu ce să spun... am spus eu, timidă.
- Rosa o să vină mâine să ia micul dejun cu mine, la ora zece. Trimite caleașca la nouă, spuse tânără sa stăpână.
- Bine, domnișoară Elisa, așa voi face.
- Acum... spuse Elisa, trebuie să ne despărțim până mâine. Să te pregătești... îmi șopti ea la ureche.
- Bine, domnișoară Elisa, îi spusei eu încet. Abia aștept.
Caleașca mă aștepta deja la peron. Coșulețul era așezat pe pernă lângă mine. Prima zi la castel se încheiase. A două zi mă aștepta o aventură minunată. Cel puțin așa credeam eu... ce a fost de fapt, mi-a întrecut toate asteptările...
Se întunecase deja când am ajuns acasă. Henri m-a ajutat să cobor, apoi mi-a dat coșulețul cu provizii.
- Pe mâine dimineață, domnișoară Rosa. Să nu uiți, la 9 fix.
Bine, mulțumesc, am să fiu gata, am spus eu, lăsând jos coșul greu.
La zgomotul făcut de copitele cailor, Cristian ieși pe ușă.
- Ia te uită, ia te uită... chiar domnișoara Rosa... să vă ajut cu ceva?
- Lasă prostiile și adu coșul în casă, îi spuse mama, care privise totul pe fereastră.
Când au scos ștergarul care învelea coșul... surpriză... erau acolo și cârnați și ouă, o ulcică cu lapte, o sticlă de vin... si două prăjituri, una cu mere, una cu lămâie.
Cristian a și rupt o bucată de plăcintă cu mere și a înghițit-o până să apuce măcar să intre în casă...
Tata era foarte obosit, dar se vedea că e mulțumit. Mi-a spus:
- Fetiță dragă, se pare că te-a îndrăgit prințesa noastră Elisa... poate cu timpul o să primești o slujbă la castel și o să ai o viață mai bună ca a noastră, adăugă el, făcându-mi cu ochiul...
- Nu știu, tată... crezi că Elisa chiar mă place? am întrebat eu șovăitoare.
- Păi nu vezi ce rochițe și pantofi ți-a dăruit? zise mama cu ochii la hăinuțele mele cele noi.
- Mi-ar plăcea să stau într-o zi la castel, am spus eu visătoare. Acum trebuie să dorm, pentru că mâine dimineață la 9 o să vină Henri să mă ia. Elisa mă așteaptă la micul dejun.
- Bine, o să-ți fac o cană de lapte cald, înainte de culcare, mi-a spus mama, înduioșată.
Am urcat scările spre pod, unde dormeam eu și Cristian. Mi-am scos rochița cea frumoasă, am netezit-o și am pus-o pe un scaun. Pantofiorii au fost și ei așezați frumos, sub același scaun.
După ce m-am învelit, a urcat mama cu laptele. A stat cu mine până am băut. Nu știam ce să-i povestesc mai întâi... i-am spus că sunt foarte obosită și am căscat un pic demonstrativ. De fapt, nu-mi era deloc somn. Vroiam doar să rămân singură să mă gândesc la tot ce se întâmplase ieri... nu am adormit multă vreme. L-am auzit pe Cristian venind la culcare și începând să sforăie. El era cu adevărat obosit... nu știu când s-a luminat de ziuă... Cristian s-a trezit și a coborât... de jos venea un miros de omletă cu cârnați și lapte cald... m-am trezit și eu cu un oftat... Am coborât...
- De ce nu mai dormi? E prea devreme, abia s-a luminat, mi-a spus fratele meu...
- Mirosea prea frumos, am spus eu.
- Da, e grozavă omleta asta cu cârnați, a spus el, cu gura plină.
- Vrei să mănânci și tu? m-a întrebat mama.
- Nu, eu vreau doar o puțină prăjitură cu mere și lapte. O să mănânc cu Elisa, la ora 10. Mă așteaptă, am spus eu, cu glas scăzut.
- Da? Și ce faceți azi? a întrebat el.
- Mergem la picnic în pădure. Nu e mare lucru, am spus eu.
- Ah, ba da, e mare lucru, domnișoară Rosa... Mergeți la picnic, ca două prințese, nu? Spuse el râzând în hohote.
- Las-o pe Rosa în pace. Eu mă bucur că are o prietenă de vârsta ei cu care să se joace. E timpul să vadă și ea cum se trăiește și în alte locuri, în afara casei noastre, zise mama, făcându-mi cu ochiul.
- Mulțumesc, mamă, o sa fiu cuminte. Îmi place mult la castel.
- Ai văzut-o și pe doamna?
- Nu. Ieri nu am văzut-o deloc. Nu știu dacă era acasă. Am stat toată ziua cu Elisa. Masa era pregătită doar pentru noi două.
- Să vorbești frumos dacă te întreabă de noi. Poate că o să vrea să știe ce viață ducem noi aici.
- Da, mamă, am spus eu puțin speriată. Nu mă gândisem că o să vrea să mă vadă sau să vorbească cu mine. Dar credeam că o să mă descurc eu cumva.
- Uite, o bucată de prăjitură și o cană cu lapte. Cristian, te așteaptă tata, dragule...
- Bine, mamă, ne vedem diseară.
- Hei, nu te supăra... îți mulțumesc pentru omleta cu cârnați și prăjiturile aduse de tine... iar vinul a fost extraordinar, zise el către mine.
- Bine, bine... cu plăcere... mă bucur să fiu de folos... am spus eu...
Cristian nu era un băiat rău și chiar cred că era mulțumit. Avea nevoie de mâncare bună pentru munca la fierărie... și tata era mulțumit, sunt sigură... viața noastră tocmai devenise mai ușoară...
VA URMA
