WORK IN PROGRESS

Zana florilor si padurilor

Zana florilor si padurilor

de Corina MAFTEI

Duceam o viaţă neobişnuită. Ştiam asta. Trăiam în pădure alături de mama şi bunica. Casa noastră era destul de mare. În pod era spaţiul meu. Aveam un pat din lemn, acoperit cu o saltea umplută cu paie. Mai era acolo o ladă mare unde îmi ţineam hainele, destul de puţine şi de ponosite. Pe fereastra podului se vedeau numai copaci, oriunde întorceai privirea.

Bunica mea fusese prima vindecatoare din neamul nostru. Ştia toate plantele din zonă, de pe munte. Şi toate florile. O însoţeam de când mî ştiam pe lume la cules. Învăţam şi eu puţin câte puţin acest neasemuit meşteşug. Oamenii veneau de departe la bunica ca să cumpere fierturile ei sau prafurile pe care le prepara. Ştia să vindece rănile sau afecţiunile trupului.

Nu-mi cunoscusem tatăl. Mama era foarte frumoasă şi ştiam de la bunica că se îndrăgostise de un păstor care cobora cu oile pe munte. Se iubiseră o vară întreagă, apoi el plecase. Bunica spunea că el trăia într-un sat îndepărtat şi că o uitase. De mine probabil că nu ştia.

Mama a fost foarte curajoasă când m-a născut şi s-a dedicat creşterii mele cu toată ardoarea. Avea şi ea puteri vindecătoare. Ajungea să-şi pună mâinile pe locul dureros, să spună o r ugăciune, să cheme îngerii şi durerea trecea. Ea spunea că ea nu face decât să se roage trupului bolnav să se însănătoşească. Dar eu ştiam că este mai mult de atât.

Bunica mea, Gretl, îi spunea să îşi ţină ascunse puterile pentru că ceilalţi oameni nu ar înţelege.

Casa noastră era situată pe munte, în mijlocul unei păduri de fagi. Cele mai apropiate sate erau la câteva zile de mers. Până la noi nu ajungeau decât păstorii cu oile lor sau crescătorii de vaci. Cu ocazia asta bunica a cumpărat o vacă şi două oi, ca să aibă lapte pentru mine.

Odata a trecut o turmă care avea un măgăruş bolnav de care păstorul vroia să scape. Bunica i l-a cerut şi l-a primit cadou. Măgăruşul era doar obosit şi flămând. După câteva săptămâni s-a întremat şi putea deja să care poveri pentru noi.

În apropierea casei era o cascadă zgomotoasă, care mie mi se părea minunată. Mama nu mă lăsa să merg singură la cascadă. Mergeam cu bunica şi cu Peter, măgăruşul, ca să aducem apă de băut. Locul de unde luam apă era mult în josul râului şi mereu o întrebam pe bunica de ce nu luăm apă din cascadă. Ea doar zâmbea şi-mi spunea:

- Nu ai cum să iei apă din cascadă, Elsa dragă. O să mergem odată, ca să te convingi şi tu.

- Când mergem, bunică Gretl?

- Când o să fii mai mare, ca să poţi căra şi tu o doniţă cu apă, îmi spunea ea.

- Oh, atunci o să treacă mult timp până atunci, spuneam eu oftând. Nu pot ridica nici măcar ulciorul plin.

- Aşa este, nu ai decât cinci ani. Când o să ai şapte sau opt, o să mai vorbim despre asta, spunea ea zâmbind.

- Bine, bine... o sa aştept, am oftat eu, resemnată.

- Până când o să creşti, ai putea să vii cu mine să culegem plante, că primăvara trebuie să vină şi avem nevoie de provizii pentru oamenii din sate.

Luam amândouă măgarul şi coşurile cele mari şi plecam în călătorie. Mama rămânea acasă să pregătească laptele, smântâna, să facă brânza. După ce trecea iarna, oamenii din sate începeau să urce muntele. Veneau cu căruţele pline de grâu, porumb, mei. De la noi luau brânză, lapte, smântână şi ne lăsau hrană pentru animale, fructe uscate, cartofi, făină, sare, miere. Fără aceşti negustori, am fi fost complet rupte de lume şi înstrăinate.

Mama afla veşti despre ce se mai întâmpla în satele din jur şi primea produsele de care aveam atâta nevoie. Săpase o groapă în pământ unde punea toate aceste provizii, ca să ţină mai mult.

Duceam o viaţă grea, dar eu nu ştiam decât că mama si bunica mă iubesc. Ştiam că bunica mai avea rude într-unul din satele din vale. Ştiam că am verişori, că ea are nepoţi. Uneori o întrebam pe mama de ei. Mama îmi spusese că bunica se măritase cu un tăietor de lemne şi familia ei nu fusese de acord.

Când ea plecase să locuiască cu el în pădure, tatăl ei îi spusese că nu mai vrea să ştie de ea. Mama ei murise de câţiva ani iar tatăl ei, bătrân acum, ar fi vrut să o mai vadă odată pe micuţa lui Gretl.

Uneori îi trimitea chiar el pe negustori cu miere sau dulceţuri de casă. Bunica se încrunta o clipă, apoi zâmbea şi desfăcea borcanele cu bunătăţi. Era gânditoare câteva zile după ce primea dulceţurile. Ştia că bătrânul ei tată era singur. Un frate al ei stătea în apropiere, împreună cu familia, aşa că ea ştia că nu-i lipseşte nimic.

Odată, la întoarcerea mea şi a bunicii Gretl din călătorie, mama ne-a arătat o căciulă de oaie plină cu nişte ghemotoace galbene. Erau puişori de găină. Bunica nu a zis nimic, i-a luat şi le-a construit un adăpost în mica noastră curte. Mama îmi spusese că fratele bunicii şi cu soţia lui îi trimisese, împreună cu treizeci de ouă şi un sac cu mălai.

Nu avusesem păsări până atunci. Nu mai văzusem puişori de găină. Am fost fascinată de ei şi mergeam să-i văd şi să-i mângâi în fiecare zi. Bunica mă supraveghea zâmbind. Până la urmă îmi spusese să mă ocup eu de ei, să le dau apă şi mâncare.

Îmi plăceau păsările. În pădure erau multe cuiburi şi îmi plăcea să le observ de la depărtare. Îmi plăcea ciripitul lor în zorii zilei şi uneori le duceam firimituri de la masa noastră.

La căderea serii, în apropiere de casa noastră apărea uneori o bufniţă. Bunica îmi spusese că se hrăneşte cu şoareci şi insecte şi că ziua doarme. Bufniţa se uita la mine cu ochii ei mari, galbeni iar eu aveam impresia că îmi vorbeşte. Era foarte curioasă. Cobora uneori pe o creangă mai joasă şi ne uitam una la cealaltă, eu din podul meu, iar ea, din copac.

Nu ştiam unde se ascunde ziua, dar de cum se însera venea la întâlnire. Începusem să-i povestesc micile mele necazuri şi supărări. O consideram prietena mea. Mama simţea că am nevoie de compania copiilor de vârsta mea. Cred că şi bunica. „Poate că vom merge în sat curând”, îi spuneam eu bufniţei. Vroiam să-l cunosc pe unchiul mamei, pe bunicul ei şi poate că erau şi nişte copii de vârsta mea cu care să mă joc.

Anii treceau si eu aveam acum nouă ani. Puişorii erau deja bunici şi ei. Aveam acum în permanenţă păsări de curte, aveam ouă iar mama punea mereu cloşti ca să avem tot timpul puişori.

Îmi plăcea viaţa mea. Bunica continua să plece cu măgarul la cules de plante. La începutul unei primăveri, pe munte se auziră nişte strigăte. Veneau, ca în alţi ani, negustorii cu mărfuri. Mama era ocupată cu vacile, eu eram la păsări iar bunica tocmai aducea măgăruşul de la apă.

- Mătuşică Gretl, mătuşică Gretl, se auzi din vale.

- Cine să fie? întrebă mama.

- Nu-mi dau seama, dar par să fie copii, zise bunica.

Când se apropiară, am văzut doi copii, o fetiţă şi un băiat, iar în urma lor un bărbat tânăr cu soţia lui.

Era fratele bunicii cu familia lui. Îşi luase inima în dinţi şi venise după sora lui. Era mai tânăr cu cinci ani, iar soţia lui era încă o copilă. Erau căsătoriţi de câţiva ani.

Veniseră la rugăminţile fetiţei care dorea să-şi cunoască rudele din pădure. Fetiţa semăna cu o păpuşă de porţelan, cu zulufi blonzi şi ochi albaştri. Băiatul era mai mic, brunet cu ochii negri şi era foarte serios.

- Gretl, draga mea, am venit să vă vedem... copiii era curioşi să-ţi cunoască nepoata.

- Nu mă aşteptam să te mai văd vreodată, spuse bunica cu ochii în lacrimi.

- Ea e soţia mea, Maria... iar ei sunt copiii noştri, Elisabeta şi Peter.

- Mă bucur să vă cunosc, ea e fiica mea Agnes şi fiica ei, Elsa.

Copiii îşi dădură mâna cu timiditate. Elsa o luă în braţe pe mica Elisabeta şi o sărută pe păr. Apoi îl luă în braţe pe micul ei frate.

- Ce face tata? întrebă bunica.

- Nu o mai duce mult, îi răspunse fratele ei. Ar vrea tare mult să te vadă înainte de a muri, adăugă el.

- M-am gândit deseori la el, oftă bunica. Cât puteţi sta?

- O să stăm câteva zile, dar am vrea să vii cu noi la întoarcere. Bătrânul vrea să-ţi cunoască fiica şi nepoata. Cred că vrea şi să-şi ceară iertare.

- De câte ori nu am visat la asta! spuse bunica. Sigur că vom veni, o să ne pregătim de drum.

- Să ştii că oamenii din sat nu te-au uitat. Toţi povestesc de leacurile tale. Poate aduci cu tine şi nişte prafuri. Sunt destui bolnavi în sat de tămăduit, spuse el.

- Bine, am să pregătesc totul. Noi ducem o viaţă foarte liniştită şi retrasă, nu suntem obişnuite cu lumea. Eu încă îmi amintesc satul, dar fata mea nu ştie nimic. I-am povestit, dat e altceva să vadă cu ochii ei. Mă tem că nu prea avem haine potrivite. Ale noastre sunt vechi şi uzate.

- Am adus cu noi haine pentru fiecare. Şi pantofi. Sunt în căruţă. Spe să se potrivească, spuse cumnata bunicii, înroşindu-se.

- Bine, o să le primim, dar o să vi le plătim în felul nostru.

- E suficientă ospitalitatea voastră, spuse fratele ei.

Copiii alergară la căruţă, iar Otto dădu jos o ladă grea de lemn. În ea erau câteva rochii pentru mama si bunica. Ea recunoscu unele haine pe care le prtase în tinereţe. Tatăl ei le păstrase în tot acest timp. Încă arătau bine. Îi dădu una din ele mamei. În ladă mai era lenjerie, cămăşi de noapte, ciorapi, jupoane, tot ce trebuia.

Bunica era fericită şi parca era din nou tânără. Parcă ea si mama era surori. Pentru mine era pregătită o rochiţă frumoasă, care fusese a cumnatei bunicii. Mi se potrivea perfect. Erau primele haine pe care le primisem de când mă ştiam.

- Trebuie să îţi aranjez şi părul. Du-te să te speli pe cap, zise bunica. Şi tu, îi zâmbi ea fiicei sale.

- Bine, imediat, spuserăm noi bucuroase.

- Bine, acum o să facem focul în vatră ca să pregătim masa. Bine, copii?

- Da, da... abia aşteptăm să mâncăm ceva bun din pădure. Fragi aveţi? Sau zmeură? întrebă fetiţa cu ochi strălucitori.

- Încă nu sunt coapte fructele de pădure. Avem în schimb dulceţuri de astă-vară, zisei eu.

- Bine, Elsa... dar o să venim şi când or să fie coapte, nu?

- Dacă vă aduc părinţii voştri, mergem la cules de fructe şi de ciuperci, zise mama, devenită şi ea fetiţă.